Poveste cu happy-end

Jun 15, 2010 by

Am primit astăzi un comentariu la textul intitulat La mansardă, care sună așa:

Emotionant… stiu ce inseamna sa treci prin clipe atat de grele… dar trebuie sa luptam in continuare pentru micutii nostrii, au dreptul la o viata normala. Sunt multe mamici care au nevoie sa auda si povesti cu happy end.

Mi-am amintit, astfel, că finalul povestirii mele despre nașterea și evoluția măzărichilor a rămas agățat într-un draft, abandonat acolo de multă vreme… Bucuria sosirii acasă mă făcuse să uit complet de el, dar acum am decis să-l scot și pe el la lumină, cu speranța că informațiile de acolo vor putea fi de folos, pe viitor, altor mămici de copii prematuri.

______________

Centrul de Neonatologie Prematuri Cluj

La fix o săptămână de la nașterea măzărichilor, pe 1 aprilie, am fost transferate din maternitate la Centrul de Neonatologie Prematuri, aparținând de Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii Cluj.

La internarea în centru, Sofia cântărea 1700 gr, iar Natalia coborâse la 1550 gr. Urma să ne externăm la atingerea greutății de 2500 gr cu fiecare. Mi se părea că va dura o veșnicie să ajungem acolo…

Aflat la capătul orașului, într-o zonă liniștită și plină de verdeață, la poalele unui deal, centrul este amenajat în spațiul unei foste grădinițe, pe două nivele: parterul este rezervat dormitoarelor mămicilor, cu câte 5 locuri, bucătăriei, sălii de mese și camerei de gardă, iar etajul este compartimentat în saloane mici, destinate copiilor, cu incubatoare, patuțuri termice și aparatură medicală necesară copiilor prematuri. De copii se ocupă asistente și medici pediatri și neonatologi (personal specializat de la UMF), avantajul fiind că aici sunt doar copii prematuri sănătoși, care au nevoie să crească în greutate, pentru a putea pleca acasă, feriți de alți copii bolnavi și de agitația din maternitate. Nu mai vezi nenorociri, copii în pericol, copii bolnavi, intubați sau conectați la aparate… ceea ce este atât de liniștitor pentru spirit!

Programul mămicilor este liber în afara orelor de muls sau alăptat. Ne puteam plimba pe afară, puteam merge în oraș sau chiar acasă, peste noapte… Iar restul timpului odihnă și somn, ca la stațiune, fără să ne deranjeze nimic. În teorie.

01 aprilie 2010, Natalia.

01 aprilie 2010, Sofia.

În ziua sosirii în centru, eram complet distrusă cu nervii. Nu puteam vorbi nimic fără să mă înece plânsul, nu mă puteam gândi decât la siguranța și viața măzărichilor, la viața curmată cu o seară înainte a acelei fetițe premature… aveam nevoie de mult somn, de liniște, de odihnă… Iar mulsul laptelui din 3 în 3 ore, de 7 ori pe zi, deși pompița mă ajuta enorm, era o oroare, un calvar. Făcusem mari progrese, după o oră de muls reușeam să adun aproape 50 ml de lapte, însă le priveam pe celelalte mămici, care mulgeau relaxate câte o sticluță plină, într-o treime din timpul de care aveam eu nevoie… și aveam impresia că eu n-o să reușesc niciodată să fac la fel.

Mi-a luat mai bine de o săptămână să-mi revin, să recuperez somul pierdut în prima săptămână, să prind încredere în personalul medical din centru și să înțeleg că măzărichile sunt sănătoase și în afara oricărui pericol… De câte ori venea Dragoș în vizită sfârșeam plângând ca un copil că vreau acasă, în patul meu, între lucruri familiare… că vreau să am fetele cu mine, să-mi petrec timpul cu ele, nu separate de pereții incubatoarelor și condiționate la câteva minute de acces la ele, de 2-3 ori pe zi!… mă săturasem să tot schimb paturi și secții de spitale, mă rugam ca de aici să plecăm doar acasă, să nu intervină vreo complicație care să ne ducă înapoi în spital…

Măzărichile au făcut, pe rând, icter… și s-au ”bronzat” la lampa cu ultraviolete, câte două zile… au fost apoi câteva zile lungi, în care n-au pus nimic în greutate, din cauza stării de rău și a lipsei poftei de mâncare…

03 apr 2010 – Sofia la plajă.

04 apr 2010 – Natalia la bronzat.

La 10 zile de la naștere am fost, pentru prima oară, acasă… Aveam nevoie de o baie curată, de o masă caldă, de confortul patului meu… Dar m-am simțit atât de ciudat să mă întorc acolo, să văd camera fetelor goală și să nu le mai am nici în burtă, cu mine!… E un sentiment atât de urât, m-am simțit ca și cum mi-aș fi abandonat copiii, mi-a fost atât de greu să adorm departe de ele, gândindu-mă că le-am lăsat singure cu totul, la kilometri distanță… Însă, pe de altă parte, mi-a făcut mult bine să pun capul pe perna mea, să adorm în brațele soțului meu, să mă simt, din nou, „acasă”…

În acea seară, m-am cântărit: pierdusem, în 10 zile, 18 kg. Am socotit că din acestea 8 să fi fost măzărichile, placenta, apa… plus oboseala acumulată în săptămâna din spital. Iar restul de aproape 10 nu putea fi decât apa reținută de corp în ultimele săptămâni de sarcină… atât de „buretoasă” am fost! Și atât de periculoasă fusese retenția de apă din organism care, împreună cu hipertensiunea, declanșase nașterea prematură…

04 aprilie 2010, Natalia needs to be loved by me…

04 aprilie 2010, Sofia începe să semene cu bebelușii “normali”… 🙂

Despre centru se pot spune și bune și rele… Încă de la sosire am diferențiat asistentele ca fiind cele două ture de “bune” și tura de “rele”… aceasta presupunând că în turele bune aveam acces la copii mai mult timp, asistentele fiind amabile și prietenoase, iar copiii erau – cel puțin în prezența noastră – bine tratați și îngrijiți. În cealaltă tură eram restricționate la vizitele în saloane, copiii erau manevrați mult mai brutal, ca niște obiecte, fetele mele au rămas nu o dată cu scutecul neschimbat, murdare pe față și cu hainuțele pătate de lapte… Un personaj cu totul aparte, de poveste, este asistenta șefă, Madam Ilea (pentru cunoscători), care avea mereu de făcut observații fiecărei persoane ce-i ieșea în cale și cu care am ajuns, în final, să am un conflict direct foarte urât, în urma căruia am solicitat chiar externarea înainte de termen a măzărichilor

Cea ce m-a surprins însă este numărul mare de copii abandonați, copii ai căror mame – din varii motive – au părăsit centrul, urmând să revină atunci când îi pot lua acasă pe cei mici, gata “dospiți”. Unele mame nu se mai întorc niciodată, majoritatea sunt cazuri sociale, mulți copii sunt rromi, unii dintre ei ajung, de aici, în alte instituții ale statului…

Mi-a rămas în minte povestea despre o mămică ce venise de curând să “ridice” un copil de acolo și care, odată ajunsă la centru, a privit în jur mirată și a exclamat: “Vai! Eu parcă am lăsat și anul trecut un copil aici… oare ce s-o fi întâmplat cu el?!”

Era, întradevăr, vorba de un copil abandonat. Unul din mulții născuți prematur din cauza condițiilor improprii de viață, a neîngrijirii sarcinii, a inconștienței unor femei rămase gravide în virtutea inerției, copii ce sfârșesc în centre de plasament, pe străzi sau, poate la fel de rău, în “familiile” naturale, unde nu au nicio șansă la o viață decentă. Păcat de toți acești micuți fără vină…

Este adevărat că mare parte din mămicile ajunse în acest centru sunt dintr-o anumită categorie socială, ori foarte sărace, ori de etnie rromă, iar personalul centrului a dobândit un anumit mod de a-si trata clientele, deloc plăcut. Puterea obișnuinței a făcut ca nu o dată să mă simt tratată ca și cum aș fi venit acolo din câmp, din cort, sau dintr-un adăpost de carton… la fel s-au simțit și alte mămici, deci nu sunt eu nici paranoică, nici pretențioasă peste măsură.

Noi am părăsit centrul la fix 4 săptămâni de la internare.  A fost o lună chinuitoare, ce a părut să nu se mai ternine niciodată, măsurată în fiecare gram pe care măzărichile l-au pus de la o zi la alta. Fiecare zi cu o creștere mai mare de 30 gr era un succes, fiecare zi stagnată era o zi neagră, iar creșterile de 80-90 gr le-am sărbătorit chiar festiv. Am ajuns acasă și a fost ca un nou început, abia din acel moment am fost o familie cu adevărat…

Una peste alta, despre Centrul de prematuri se pot spune foarte multe. Pentru cine ajunge acolo, contează doar să fie șederea cât mai scurtă și, din acest punct de vedere, copiii cresc supravegheați de personal specializat și se dezvoltă relativ feriți de pericole. Știu că pentru mămici e tot ce contează și e foarte bine să fie așa.

Privit obiectiv, însă, Centrul poartă cu mândrie aceeași amprentă comunistă și îmbâcsită a tuturor spitalelor românești. Femeia de serviciu este, la nevoie, și bucătăreasă, și îngrijitoare de copii… Cu aceleași mâini servește masa mămicilor, spală toalete, șterge pe jos cu o singură apă murdară și cu un mop infect, apoi pregătește biberoanele copiilor… Cum spuneam,  asistentele sunt obișnuite ca majoritatea mămicilor să fie din categorii sociale defavorizate și o parte dintre ele te tratează cu disprețul de rigoare, indiferent cine și cum ești. Există o idee general acceptată că tu ești acolo la mila cuiva și trebuie să mulțumești pentru asta, să fii recunoascătoare, umilă și să accepți orice fel de tratament, să nu inițiezi discuții vis-a-vis de felul cum copilul tău este tratat și îngrijit, să te supui unor reguli de ordine interioară stupide (de exemplu n-ai voie să pui niciun obiect pe noptieră, ca și cum menirea acelor noptiere nu este de a servi obiectelor tale personale, ci de a arăta mereu curate și neatinse de nimic) și, nu în ultimul rând, să te mulțumești cu niște măsuri de igienă precare (nu ți se asigură sterilizarea pompei de sân – în condițiile în care copilul tău se hrănește exclusiv cu laptele colectat în pompiță, nu se face cu adevărat curațenie nici în dormitoare, nici la toalete – acesta fiind un real pericol de infecții pentru mamele cu epiziotomie etc.).

Două episoade de-a dreptul hilare au fost când, la auzul veștii că va veni Sanipidul în inspecție, s-a facut șmotru ca în vremurile  de aur iar noi, mămicile, am fost obligate să ne mulgem cu halate albe pe noi și cu năframe în cap – năframele fiind scutece ale copiilor, îndoite în două și legate la spate ca în imaginile documentarelor comuniste cu ferme de lapte…  🙂 (Ana-Maria știe! 😉 ) . Iar un alt moment a fost când – la mijlocul dupamiezii – ni s-a făcut observație să stăm în liniște completă în dormitor, pentru că “Doamna doctor de gardă se odihnește în camera alăturată și nu suportă ca somnul să-i fie deranjat… iar dacă vrem să râdem, mai bine să râdem mâine!...” 🙂 🙂 🙂

Și cui să te plângi că nu e firesc ca doctorița de garda să doarmă în miezul zilei și să mai aibă și pretenția de a nu fi deranjață de niciun zgomot de fond, când ea e plătită din banii tăi să se ocupe de copii?! Cui să te plângi că ți se interzice  accesul cu  mașina în curtea centrului, în vreme ce mașina unui locatar cu funcție publică, din blocul de vis-a-vis, zace parcată și păzită, gratis, pe spațiul destinat clienților centrului? aceeași mașină, personală, cu care ești solicitat să-ți asiguri transportul copiilor pentru consult medical interclinic, pe motiv că nu are rost să mai aștepți Salvarea, dacă tot ai mașina ta… ?! Cui să te plângi că ți s-a vorbit urât, că ai fost insultată, că ai fost numită “proastă” în față, că s-a țipat la tine ca la o boschetară? Cui să reclami că în secția de prematuri, de maximă igienă și sterilitate, weekend de weekend se găteau grătare cu cartofi prajiți și tot  fumul se ducea în saloanele copiilor, că se fuma în ușa balconului – apoi, cu aceleași mâini duhnind a tutun, unele asistente ne manevrau copiii?! Cui să reclami că existau 4 paznici-portari angajați, care nu ieșeau toată ziua sau noaptea de la tv, din cămăruța lor, dormind cu sforăituri zi și noapte, practic fiind angajați degeaba?

Am tolerat mare parte din toate aceste aspecte, tipic românește, cu teama că orice observație făcută, oricât de pertinentă, va avea cine știe ce repercusiuni asupra siguraței măzărichilor, asupra felului cum aceste asistente se vor purta cu ele, în continuare…  Nu m-ar fi mirat să fie atât de răutăcioase și inconștiente, încât să se răzbune pe copii. Binențeles, nu includ în această descriere întreg personalul centrului, și mă bucur că  – tot acolo – am găsit și persoane cu adevărat iubitoare de copii, care se ocupau cu drag de micuții noștri bebeluși și de la care am primit sfaturi utile de câte ori am cerut.

Astfel s-a terminat povestea noastră, cu happy-end, plecând acasă cu măzărichile mari și sănătoase… Vă urez să nu fie nevoie să ajungeți niciodată acolo… dar dacă totuși se va întâmpla, să plecați acasă cât mai repede, cu copii “grăsuni” și sănătoși!

Later edit: Despre experiența unei alte mame, în Centru de prematuri TImișoara, puțeți citi aici.

Related Posts

Share This

7 Comments

  1. Impresionant!!!O adevarata lectie de curaj !Felicitari mamico!Si inca o data ma bucur pentru voi , o familie fericita care ne incanta de fiecare data cu aventurile ei!

    • Mulțumim, sperăm să nu mai avem parte de asemenea aventuri și mai ales sperăm ca toate poveștile ce le scriem aici să fie cu happy-end…

  2. Sunt uluita, experientele noastre seamana atat de mult… Ma bucur mult pentru voi si va doresc sanatate multa si sa fiti fericite.

  3. Mulțumim, Georgeta… Până la urmă, deși fiecare mamă are experiența ei unică la naștere, totuși nu suntem atât de diferite unele de celelalte…

  4. unumaka

    Buna.ma numesc alexandra si am fost internata si eu la centrul de prematuri.bebele meu a cantarit 970gr.am fost si sunt f.multumita de acest centru.ma mir ca se scrie un articol asa de infect despre acest centru de prematuri.eu cat am stat internata nu am avut timp sa vad ce face personalul.am fost ingrijorata de copilul meu.zilnic,zilnic am fost stresata pentru el.daca mananca,daca nu suferit un soc,daca nu i-a mers burtica,daca nu a suferit ceva la cap…ma mir cand unele mamici fac atata pe ingrijoratele si au timp sa se uite ce face cutare sau cutare.nu inteleg…copilul meu a fost ingrijit si doresc sa precizez ca …dupa mine…o tura buna nu este aceea care lasa o turma de vizitatori la un copil prematur ci acea tura care respecta regulamentul ineterior.mi-am intrebat medicul de familie despre ce este prioritar pentru buna crestere al unui prematur.mi-a raspuns ca trebuie sa aiba liniste si apoi caldura si hrana.ati inteles?liniste!eu nu am vazut niciodata femeia de servici pregatind biberoanele.au asistenta dieteticiana care face acest lucru.deci doamna imi pare rau nu tin cu nimeni dar exagerati.nu am dat nimic asistentaelor si medicilor.nimic.si si-au facut treaba.ca fumeaza?toti fumam.se spala pe maini si se dezinfecteaza.eu le multumesc asistentelor si medicilor care mi-au ingrijit copilul.eu noaptea am fost mai linistita decat la stanca unde era bolunzia de pe lume.aceste asistenta rele mi-au schimbat copilul,i-au dat sa manance,l-au sters la fund,au facut tratamentul…..o romanie de rahat cu oameni de rahat .sa va fie rusine.eu nu as face aceasta meserie nici pentru un miliard salar pe luna.sunt economista de meserie dar sa stiti ca stiu aprecia munca.tremuram langa incubator si asistentele m-au lasat sa vad cum schimba.nu au lucrat brutal .va asigur.dupa multi ani de meserie stii cum si de unde sa prinzi un copil.ce am remarcat totusi ..si eu am facut la fel…si imi pare rau…nu salutam pe nimeni.mi-e rusine pentru asta acum.a….cati ani aveti doamna de stiti de perioada comunista?eu am23 ani si nu stiu despre aceasta perioada decat din povesti.noi mamele de multe ori gateam.da,gateam.nu mergea nici un fum la copii.a verificat sotul meu care este sef la pompieri.el a verificat asta .si inca ceva…pe mine nu ma incanta persoanele care hi,hi si ha,ha cand sunt eu acolo.nu m-am suparat deloc cand am fost trimisa de la incubator.am inteles.de ce?am un pic de carte.oricum voi fi recunoscatoare acestor asistente simedici care au avut grija de copilul meu.a….sunt doua persoane pe care multe mame le apreciaza.klara si timea.nu le-am vazut bune profesioniste.acea klara mirosea copiii la fund …cica sa simpta daca au facut traba mare.suntem in sec.21.ce inseamna asta?iar pe cealata timea,am auzit cum si-a injurat copilu.a venit cu el la servici.in fata mamelor era numai miere.deci aveti grija pe cine apreciati.poate acea asistenta care fuma a pus o perfuzie intepand copilul o singura data.nu mai judecati asa de urat totul.nimeni nu este perfect si va asigur doamna ca nici d-voastra.am ramas prietena cu o alta mamica care a fost tot timpul nemultumita…asa ca d-voastra.cAand am vizitat-o am rama uimita.copilul era mizerabil,cu hainute murdare si in casa o mizerie de nedescris.nu spun ca sunteti la fel…dar din experienta mea la angajari va pot spune ca toate cucoanele cu ifose sunt niste putori.dezordonate,imprastiate si certate cu curatenia.am avut rabdare,am ascultat de medici,am incercat sa fiu o mama cerebrala si am reusit.am un copil sanatos fara probleme chiar daca s-a nascut cu o greutate f.mica.inca o data mii de multumiri intregului colectiv.un sfat….MAMELOR FITI CEREBRALE!lasati minciunile la o parte si urati barfa.daca va intenati aveti grija de copii.pentru ce face cutatare sau cutare …raspunde fiecare.copilul si numai copilul este prioritatea nr.unu.

    • ana biro

      doar prostii. d-na timea si d-na klara sunt asistente foarte bune.nora mea are numai cuvinte de lauda pentru ele.adevarate profesioniste.restul este doar amintire.cel mai bun medic? d-na doctor mihetiu. nora mea ii poarta vesnica multumire.

  5. Jackall

    Hmmm…..uneori chiar am impresia ca ‘generatiei de aur” i se cam spala creierul. Daca ai vazut cum arata un spital intr-o tara civilizata stii ca ce avem noi este inca pur “epoca de aur” si toata lumea (de la femeie de servicu pana la medic sef) crede ca iti face un serviciu. Si noi suntem la acelasi cebtru mentionat mai sus si asteptam doar sa plecam acasa ca ajunge deja. Haideti sa fim realisti si sa spunem lucrurilor pe nume: suntem departe de a ne civiliza, sincer eu cred ca nu mai avem nici o sansa sa ne civilizam. Multa sanatate piticilor si speram ca ei vor avea cu totul alte conditii.

Trackbacks/Pingbacks

  1. Despre muls și alăptare în cazul gemenilor și copiilor prematuri « De-a mama, tata si copiii - [...] acest moment, decisă să le ofer lapte de mamă fetițelor mele… Am ajuns însă în Centrul de prematuri, unde…
  2. Postul cu numărul 100… « De-a mama, tata si copiii - [...] Iar mai apoi, impresii de la Centrul de prematuri: [...]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.