Săptămâna neagră a laptelui

Apr 23, 2010 by

Am tot amânat continuarea poveștii nașterii măzărichilor, pentru că săptămâna ce a urmat a fost una din cele mai grele din viața mea, plină de amintiri urâte, lacrimi și disperare…

Ziua de 25 martie a trecut ca un vis, plină de emoții. Mi-am petrecut dupamiaza recuperându-mă după operație, cu interdicția de a-mi ridica capul de pe pernă. Am redactat dupamiază un mesaj luuuuuuuuuung, prin care anunțam venirea pe lume a măzărichilor, pe care l-am trimis tuturor cunoscuților:

“V-am spus noi că suntem două măzărichi speciale și precoce! Eu, Natalia Emilia, am ieșit prima din păstaie! Deși sunt mai mică în greutate ca și surioara mea, Sofia Maria, totuși sunt mai mare ca vârstă cu câteva minute și vă scriu acest mesaj cu dreptul întâiului născut! 😛 Mami noastră e veriga slabă în acest moment, vă roagă să n-o bombardați cu telefoane, măslinele și dansul urmând în câteva zile, după ce-și revine din emoție și șoc. Suntem cele mai frumoase creaturi minuscule, mov și schimonosite, eu cântăresc 1600 gr și Sofia 1780 gr. Avem peste 40 cm fiecare, dar știm noi de la mama că esențele tari stau în sticluțe mici! Ne-am născut azi,  în sfânta zi a Bunei Vestiri și sperăm să ne ocrotească Dumnezeu toată viața. Vă rugăm să spuneți o rugăciune pentru noi, să rămânem sănătoase și să ne facem mari cât mai repede, ca s-o putem duce pe mama acasă și s-o puenm la jug! 😛 Vă pupăm cu mare drag pe toți ceicare ne sunteți aproape!

Recțiile n-au întârziat să apară… O mulțime de lume ne-a felicitat și ne-a trimis gânduri bune, surpriza a fost la fel de mare pentru toți! Vă mulțumim tuturor, încă o dată…  fiecare încurajare a însemnat foarte mult pentru noi.

Am adormit, seara, cu un sentiment ciudat… Nu fusesem pregătită psihic să nasc atât de repede, însă elementul surpriză a fost, pâna la urmă, binevenit. N-am mai avut timp să-mi fac prea multe gânduri, lucrurile s-au întâmplat pur și simplu, mult diferit de cum mi le imaginasem. M-am trezit în cursul nopții de nenumărate ori, mult prea agitată de tumultul de ganduri… oare cum sunt măzărichile, unde sunt, ce s-a întâmplat cu ele, sunt sănătoase, au vreun defect, au toate degetele, respiră, se mișcă, sunt bine…?

Dimineața m-a prins mai obosită ca nicicând, amorțită total de la atâta nemișcare… Și nimeni nu-mi spunea nimic de fetițele mele… Și atunci am făcut prima criză de astm. Încercările de a tuși mă făceau să simt că mi se rupe burta în două, iar senzația de durere îmi provocase rău fizic și o stare permanentă de vomă… mi-a fost îngrozitor de rău, am simțit că timpul s-a oprit în loc și n-o să-mi mai treacă răul niciodata. Nu durerea operației m-a chinuit, cât neputința de a respira, de a tuși, senzația de sufocare și răul fizic ce mă lăsase, de mai multe ori, într-o baltă de vomă… Însă Dr. Călin care, deși nu era medicul meu, s-a ocupat personal de mine în fiecare zi, mi-a aplicat mai multe tratamente, a încercat tot posibilul să mă ajute să mă simt mai bine… Și insist pe acest aspect, deoarece mi-a rămas în minte ca fiind un medic de nota 10, un OM deosebit, un idealist, un doctor tânăr care prin atitudine încerca în permanență să schimbe “sistemul”, să facă din practica medicală ceea ce ea ar trebui să fie, ceea ce vedem că ar fi în filmele străine…  Spiritul acesta “revoluționar” și total atipic spitalelor românești era atât de molipsitor, încât mare parte din colectivul ATI avea aceeași atitudine, aceeași viziune… Am fost profund impresionată de tot ceea ce însumează ATI, de la medici la asistente, infirmiere, dotări și amenajare… Au fost cele mai bune servicii medicale de care am beneficiat până acum, incluzându-le în această comparație și chiar pe cele private.

După această zi de coșmar, cea mai urâtă și grea din toată sarcina, a urmat o sâmbătă mult mai senină, în care în sfârșit m-am ridicat din pat și am fost dusă, pentru câteva minute, să văd măzărichile, pe care le-am primit în brațe pentru 1 minut și le-am putut în sfârșit privi și mângâia… în care mama  mi-a făcut o mare surpriză și a venit la Cluj să ne vadă, în care am început să fac câțiva pași fără ajutor, în care ajutată de oxigen am reușit să respir normal, în care totul a devenit suportabil și am reușit să mă liniștesc sufletește, știind că măzărichile sunt perfect sănătoase și pregătite să înceapă lupta cu crescutul în greutate…

Duminica a trecut mai ușor, durerea operației a fost mult atenuată, am scăpat de sondă și am putut, în sfârșit, să mă mișc în voie… am petrecut ore bune ridicându-mă și plimbându-mă prin salon, în compania mamei și a lui Dragoș, apoi am încercat să mă odihnesc, doborâtă de nesomnul unei întregi săptămâni. În continuare nu reușisem să dorm noaptea, cred că oboseala prea accentuată și emoțiile prea mari mă trecuseră dincolo de punctul în care să mai pot adormi. Le-am revăzut pe fete, pentru o clipă… dormeau cumințele și păreau deja schimbate, fată de momentul nașterii…

Natalia la 3 zile, 28 martie 2010.

Sofia la 3 zile, 28 martie 2010.

Luni, după încă o noapte mai mult nedormită, am fost coborâtă de la terapie intensivă în secția de lăuze a spitalului. Welcome to Romania, welcome back to reality! 🙁

M-am trezit din nou într-un salon mizer, cu 6 paturi și cu pătuțurile copiilor alăturate celor ale mamelor, cu miros greu, cu gălăgia permanentă a cinci copii nou-născuți, cu așternuturi vechi și rupte, cu asistente bătrâne și comuniste – care așteptau șpagă pentru orice ajutor, cu mâncare execrabilă și fără nicio “protecție” a vreunui medic, care să se intereseze mai departe de mine și de cum mă simt…

Doctorița mea, Dr. Bartok Ildiko,  care mă vizitase cu o seară înainte și-mi promisese că ne vom revedea zilnic începând cu a doua zi, a fost de negăsit în toată săptămâna ce a urmat, deși în salonul în care nimerisem erau încă două paciente ale ei, mămici ce născuseră în absența ei și care o așteptau cu aceeași nerăbdare ca și mine. Surpriza și dezamăgirea au fost de proporții, după toate recomandările ce le avusesem despre ea și după cât de bine se purtase cu mine pe parcursul sarcinii… Am fost tentată s-o judec într-un anume fel pentru dezinteresul manifestat față de mine, însă am decis să mai nu trag niciun fel de concluzie, fără să cunosc motivele absenței ei. Oricum nu mai avea nicio importanță.

La patru zile de la naștere, măzărichile dospeau cuminți și liniștite în incubatoarele lor, moment în care m-am lovit de o nouă provocare: mulsul laptelui pentru mesele lor. Orarul de muls era foarte strict: din 3 în 3 ore, de 7 ori pe zi, cu o pauză de 4 ore noaptea, pentru odihnă. Laptele acesta era moneda de schimb pentru a petrece câteva minute în secția de prematuri, alături de fete… Însă eu nu intrasem, încă, în posesia acestei comori.

Probabil nașterea prematură, cezariana și nu în ultimul rând faptul că nu puteam pune măzărichile la sân au format o sumă de motive pentru care n-am reușit nicicum să mă bucur de “pornirea laptelui” așa cum se petrecea la alte mămici… Născusem de 4 zile și abia de apărea, la strângere, câte un picur de lapte… nici vorbă să pot mulge suficient pentru a hrăni doi copii! 🙁

Multumesc din suflet unei prietene care a avut marea inspiratie sa ma ajute, ea fiind trecută prin necazul “febrei laptelui” cu băiețelul ei… fără ea probabil aș fi avut mari probleme cu sânii și numai de astfel de dureri nu mai aveam nevoie în acel momet. Ea a venit în dupamiaza zilei de luni și m-a muls câteva ore bune, desfundându-mi canalele și recoltând, picur cu picur, o sticluță plină de lapte… primul meu lăptic!

Primul lăptic, 29 martie 2010.

Și singurul, pentru câteva zile bune.

Cu acest lapte mi-am revăzut măzărichile și am prins curaj că voi reuși să le alăptez, în timp… Hrănirea copiilor se făcea după un orar fixt, din 3 în 3 ore, timp în care trebuia să mulgi o nouă porție de lapte, necesară mesei următoare… Iar eu, după plecarea prietenei mele, n-am reușit să mai “produc” nimic. Mi-am petrecut întreaga seară recoltând picur cu picur… după ore întregi de muls adunasem cam 10 ml de lapte, în sticlută. Am încercat să dorm puțin, oboseala mă aruncase parcă în transă, îmi făcea capul să vâjâie, mi-era rău și tremuram cu totul… N-am reușit nicicum să adorm în salonul acela, în care 5 copii nou-născuți plângeau pe rând, în orice moment, iar mamele lor se agitau în permanență în jurul lor…

Dimineața m-a prins lividă de la atâta oboseală, fără strop de lapte, fără să știu să mă mulg și fără să primesc niciun ajutor de la asistente… Mă rugasem de fiecare asistentă să mă ajute să mă mulg și mereu mi se întâmplase același lucru: un total dezinteres, manifestat chiar și față de o “recompensă” financiară pentru ajutorul acordat, o promisiune că “vin să te ajut mai târziu!” niciodată ținută sau, în cel mai bun caz, mi se întâmplase de două-trei ori ca vreuna din asisente să mă strângă de sân, cu putere, de să simt că-mi sar ochii din orbite, iar după doi picuri de lapte abia ieșiți, să-mi spună “Vezi? Așa se face, na acuma fă la fel și descurcă-te!”…

Nu m-am descurcat. Mai mult de atât, după atâta oboseală acumulată, nici măcar prietena venită marți din nou să mă ajute n-a reușit să mulgă mai nimic… Organismul nu mai era în stare să producă lapte, în acel moment.

Atunci am simțit că cedez nervos. Nimeni nu mă ajuta, nu eram în stare să găsesc “butonul magic” prin care, mulgându-mă, să pot face picurii de lapte să curgă, asistentele de la secția de prematuri mă criticau că nu încerc îndeajuns și că imposibil ca după 5 zile de la naștere să nu am lapte, asistentele de la secția lăuzelor mă criticau că nu știu să mă mulg fără ajutor, familia mă critica cum că sunt negativistă și trebuie să mă odihnesc și să mă relaxez, timp în care eu nu mai eram în stare să articulez nicio propoziție, fără să încep să plâng și abia mai stăteam în picioare de rău și oboseală.

Am fost la un pas de a abandona lupta cu laptele, de a claca nervos, de a face o depresie post-natală din care nu știu cum aș mai fi ieșit… Mă simțeam vinovată, neputincioasă, incapabilă să le asigur măzărichilor cei 15-20 ml de lapte de care aveau nevoie…

Natalia la 5 zile, 30 martie 2010.

Sofia la 5 zile, 30 martie 2010.

În acea noapte, la 3 dimineața, înarmată cu toți banii ce-i aveam și aratând ca un zombie, am bătut la ușa camerei de gardă a asistentelor, care era încuiată. Eram decisă să nu plec de acolo fără să fi fost ajutată să mă mulg… După câteva minute de insistențe, am auzit pași târându-se cu greu  până la usă, pentru ca apoi să apară capul unei asistente, răvășit de somn, cu un permanent cifulit și vâlvoi. Răstindu-se la mine ca la ultimul om, femeia m-a întrebat ce vreau. I-am spus plângând că am nevoie de ajutor la muls…

–          La ora asta?!?!?!??! s-a răstit asistenta la mine, parcă puțin lipsind să mă și pocnească.

–          Da, la ora asta… copii mei mânâncă și noaptea, nu doar ziua… i-am răspuns plângând. Dar mă revanșez pentru ajutor! i-am mai spus, arătându-i banii.

–          Da’ unde ți-s copiii ?!! a țipat individa din nou la mine, fără s-o intereseze bancnotele din mâna mea…

–          Sunt la prematuri, mânâncă din 3 în 3 ore, iar eu nu reușesc să mă mulg pentru ora patru jumătate… și nu mai rezist, nu mai pot de rău și oboseală… nu mă mai țin pe picioare…

–          Da’ când ai nascut?! își continuă individa interogatoriul, imună la lacrimile mele.

–          Joi… îi răspund sfârșită. De 5 zile… și nu știu să mă mulg, am nevoie de ajutor, vă rog să mă ajutați, trebuie să le duc lapte…

–          ………. Și de joi nu ești în stare să te mulgi??????????????? Du-te în salon și mai încearcă!!!!!!!!!!!!!! Hai, du-te, ce-i cu prostiile astea?!?!?!?!

Moment în care a trântit ușa cabinetului cu zgomot și s-a încuiat înauntru.

M-am simțit ca ultimul om.

Dacă în acel moment aș fi avut destulă forță și un obiect contondent la îndemână, aș fi pocnit-o cu sete. Dar n-am avut, așa că am rămas prostită pe mijlocul coridorului, în întuneric, plângând și fără să mă mai pot gândi la nimic. În cele din urmă, în loc să mă întorc în salon, m-am târât până la secția de prematuri, unde domnea liniștea și doar sforăitul asistentelor tulbura pacea și somnul copiilor. Am trecut printre ele ca-n filme, niciuna n-a schițat niciun gest că s-ar fi trezit și m-ar fi auzit… dormeau toate, întinse de-a lungul coridorului ce dădea în saloanele cu incubatoare, pe canapele sau pe tărgi, acoperite cu cearșafuri și pături de spital. Într-un colț al coridorului, un televizor mergea în surdină, pe un canal de telenovele. În fața lui dormeau strâmbe, înghesuite pe aceeași canapea, două femei în vârstă, probabil infirmiere sau bucătărese…

M-am plimbat până în salonul măzărichilor, am stat câteva minute cu ele și le-am privit dormind liniștite și neștiutoare, am încercat să-mi adun gândurile… M-am așezat apoi, cuminte, pe un colț de canapea de pe coridor, aștepând. Nu mă mai gândeam la nimic, eram prea extenuată și necăjită. După mai bine de o oră au început să sune alarmele asistentelor, era ora mesei copiilor. Au fost foarte neplăcut surprinse de prezența mea acolo… le-am explicat în ce stare eram și ce mi se întâmplase mai devreme, cum fusesem tratată… Niciun semn de simpatie pe fețele lor, niciun pic de milă sau dorință de a mă ajuta… Ca și când nici n-ar fi ascultat ce le povestisem, m-au alungat rapid de acolo, cu pretextul că de ajutor la muls se ocupă doar asistentele de la lăuze și că nu e treaba lor să mă ajute, deci să mă întorc să le cer celorlalte ajutor… atenționându-mă și că n-am ce căuta în secția de prematuri, sub nicio formă, în afara orelor de adus lapte.

Am plecat și de acolo așa cum venisem, cu regretul că nu-mi luasem copiii și să plec acasă așa, în mijlocul nopții, fără să mă oprească nimeni dintre cele pe care le găsisem dormind atât de adânc. Oare, dacă vreunul din copiii aceștia firavi, prematuri, a căror viață depinde de atenția și grija lor, ar fi pățit ceva noaptea, s-ar fi trezit vreuna să-l ajute?!?!?!? Oare ar fi auzit sunetele de alarmă ale aparatelor, oare s-ar fi deranjat vreuna să verifice copiii din când în când?! Cum mai puteam fi eu liniștită pentru viața și sănătatea măzărichilor mele, văzând câtă “grijă” li se poartă?! Și cui aș fi putut să reclam toate ce mi se întâmplau?!?!

Mi-a fost silă de acest spital împânzit pe toți pereții cu afișe de propagandă, care reclamau cu titlu de glorie sloganul “Spital prieten al copilului”, explicând în cuvinte frumoase cât de importantă e alăptarea și cum se implică spitalul cu toate resursele în sprijinul mamelor și al copiilor, în spijinul procesului natural al alăptării la sân… cum personalul medical te va ajuta oricând, în orice problemă.. și cum nimic nu e mai important în politica spitalului decât să mă vadă pe mine, ca proaspătă mămică, fericită și relaționând cât mai frumos cu copiii mei… Era ora 04:30 dimineața, liniște, întuneric și nici țipenie de om pe coridoare, moment perfect să rup jos de pe pereți toate acele postere și să le mărunțesc cu migală, așteptând să vină cineva “autorizat” și să mă ia la rost, ca să pot exploda.

La 07:30 dimineața, încă trează și tot cu sticluța goală în mână, m-am reîntors în secția de prematuri, la următoarea masă a copiilor. Luasem decizia să nu mă mai agit, ci doar să mă prezint acolo, la fiecare masă, cu sticluța fără lapte, ca să pot vedea măzărichile pentru 2-3 minute.

Cred că arătam foarte rău, pentru că asistenta ce tocmai intrase în tură în salonul fetelor mele s-a speriat foarte tare când m-a văzut… alarmată, a vrut neapărat să știe ce se întâmplă cu mine, cu lux de amănunte… apoi m-a trimis în salon, la culcare, cu promisiunea că mă va ajuta cumva.

Nu-mi mai păsa. Nu mai doream decât să dorm, să-mi revin, să mă pun pe picioare, cu sau fără lapte. Curând după aceea, o mulțime de asistente și medici au început să se perinde pe la patul meu, verificând din nou și din nou cum mă simt și promițându-mi că “o să se rezolve”… Nu știam ce și nici nu-mi mai păsa, voiam doar să fiu lăsată să dorm.

Înainte de prânz am fost tranferată la mansardă. Coșmarul părea să fi luat sfârșit. Trecuseră 6 zile de la naștere și nu mai știam nici cum mă cheamă, de la atâta oboseală și consum nervos. Iar la lapte nici nu mă mai puteam gândi.

15 Comments

  1. ayandari

    Cutremurator ceea ce ai povestit!Dar ar fi trebuit sa dai si numele spitalului ca sa stie lumea la ce sa se astepte.La fel au procedat si cu mine nesimtitele de la neonato, care au fost “unse” , dar nu le-a pasat de nimic, il gaseam pe puiutul meu indopat cu lapte praf si dormind dus, iar de mine s-au ocupat 30 secunde ca sa-mi arate cum sa ma mulg.N-am facut-o, m-a durut in paispe ca nu puteam sa ma mulg cum imi aratau ele ( totusi sanii aia de care trageau ca niste nebune erau ai mei si nu unii de papusa gonflabila de care tragi ca bezmeticu’ mai sa se rupa! ) dar asta dupa ce am plans si eu o zi toata si medicul meu mi-a explicat ca un copil se dezvolta perfect si sanatos si cu formula de lapte.Si asa a fost!
    Urasc asistentele si atitudinea lor total aberanta pentru un loc unde ar trebui sa gasim zambete, bunavointa si disponibilitate maxima in a usura inceputul de drum al unor mici omuleti.( pe mama nici n-o mai iau in calcul).Lasa ca totul trece si tu ai scapat mai ieftin, doua dintr-o lovitura!
    Sa fiti sanatoase si sa va faceti mari ! 😀

    • Așa de bine te înțeleg, din păcate… 🙁

      Dar nu mai contează, vorba ta. Important e că a trecut totul, acum am lapte – și nicidecum datorită “bunăvoinței” asistentelor, iar când nu voi mai avea e foarte bun și laptele praf.

      Spitalul este GINECOLOGIE I Cluj-Napoca, menționasem în posturile trecute… dar presupun că oriunde e la fel.

      p.s. Și noi am lăsăt milioane bune în spital, la toate secțiile, dar nu cred că a ajutat la nimic.

  2. Georgiana

    As vrea sa te pot ajuta, dar mai mult de un gand bun nu-ti pot oferi, din pacate. Stiu cum e cand dorinta de a-ti alapta copilul (sau copiii, in cazul tau) se transforma intr-un fel de razboi, singur impotriva tuturor. Si cand se adauga si oboseala crunta si recuperarea dupa cezariana, plus alte probleme…e de inteles ce usor ajungi la disperare. Incearca totusi sa te gandesti ca fetitele tale sunt bine, desi s-au nascut prematur, o sa treceti si peste incercarea asta minora prin comparatie, oricum. Prioritate are sanatatea voastra, nu neaparat alaptarea (asta zic eu, o mamica ce inca alapteaza la 1 an si o luna dupa nastere, nu minimizez deloc importanta alaptarii), iar tu iti faci mai mult rau cu atata stres si nesomn pe tema lipsei laptelui. Incearca sa obtii tot sprijinul moral ca sa te refaci, apoi poate o sa te poti ocupa si de hranirea directa a micutelor tale. Pe ele Domnul le creste si le vegheaza, in primul rand, nu asistentele blazate si cu inimile impietrite. Curaj, gandeste-te ca dupa ce te refaci, chiar daca dispare laptele pana atunci, poate fi readus cu multa rabdare, poate ai auzit de tehnicile respective, iar daca nu se poate, nu e capat de tara. Nu merita sa suferi atat pentru asta. Cat despre laptele = moneda de schimb pentru a-ti vedea fetitele, e inuman sa interzici unei mame sa isi vada copiii, cu atat mai mult intr-o situatie atat de delicata ca a voastra…Imi pare foarte rau de ce se intampla in tara asta in spitale. Numai bine si multa sanatate va doresc, si tie multa putere psihica!

    • Giorgiana, mulțumesc mult pentru încurajări și gândurile bune…

      Din fericire, am reușit să rezolv problema laptelui, după ce am plecat din spital, odihnindu-mă și luând-o de la capăt cu calm, răbdare și optimism.

      Acum am lapte suficient pentru amândouă, sper să-l pot menține până vor crește suficient ca să poată suge singurele de la sân… Momentan mă mulg la fiecare masă a lor și ele papă cu sticluța, le primesc la sân o dată pe zi pe fiecare dar încă n-au forță să sugă, doar ne jucăm și ne drăgălim… Vom vedea ce va fi! 🙂

  3. daniela

    🙁 sincer m-ai lasat fara cuvinte si cu lacrimi in ochi.eu am nascut prematur(33+6) acum 3luni si o saptamana.din fericire am nascut in Spania si nu exista termen de comparatie,nici macar cu faimoasele clinici particulare din Ro…clinici cu acelasi personal din spitale dar unde nu-si permit sa te trateze ca un jeg ca deh…platesti sute si mi de euro:(
    va doresc multa multa sanatate si sa va recuperati cat mai repede:)
    ps:incearca sa pui mazarichiile cateva minutele la san inainte sa le dai biberon,chiar daca nu sug…in felul asta prind putere si invata sa suga.

  4. pisi-pis (Ana)

    Draga Carla, am plans cand am citit postul tau!
    Este absolut incredibil, mai ales cand se declara “Spital prieten al copilului”! Este inuman sa nu ai acces la bebelusul tau la orice ora, ca exista aceasta moneda de schimb atat de parsiva care sa mareasca si mai mult sentimentul de imposibilitate al mamei de a nu-si putea ajuta bebelusul prematur sa treaca peste primele sale zile de viata. De ce nu poate sa fie mama cea care ofera biberonul? – plansul propriului copil fiind cel mai bun stimulent al lactatiei. Ma bucur mult ca totusi, ai reusit sa ai lapte pentru amandoua, succesul tau imi da forta si speranta ca se poate in ciuda celor mai grele obstacole! Iti doresc din toata inima sa uiti aceste momente grele, si odata ajunse acasa, sa dati primi pasi spre viata fericita pe care o meritati din plin!

  5. moni_or

    Carla, ma doare sufletul de ce-am citit, cum pot fi niste oameni, si nu orice oameni ci niste asistente de neonatologie atat de haine la suflet???

    Ma bucur ca a venit si lapticul, sa dea Dumnezeu sa tina cat mai mult! La multi ani mazarichilor superbe, sa ajungeti cat mai repede acasa!!!

  6. E groaznic prin ce ai trecut, acum am ajuns si eu din intamplare “in casuta” ta virtuala si am ramas socata de ce am citit! Orice nemernica cu un amarat de colegiu ajunge asistenta, nenorocitele…

    Important este ca sunteti bine acum, am citit si noile posturi, mazarichile sunt frumoase si cresc frumos. Va doresc sanatate multa si putere sa treceti peste toate incercarile!!

  7. am inteles ca a venit o prietena sa te mulga si ti s-au desfundat canalele.da,chiar asa am o intrebare:cum de nu ai reusit sa te mulgi in timp de 5 zile?ce a fost asa de greu?chiar trebuia sa fie cineva permanent la sanii tai sa te mulga?nu inteleg ce ai asteptat.o prietena buna a nascut in Spania.acolo i s-a pus copilul in brate si atat.in prima zi i s-a spus cum sa se mulga si cum sa imbrace copilul apoi cum sa-l puna la san si gata.daca nu ar fi fost mama-sa cu ea nu stiu ce ar fi facut.si cine le judeca pe asistente sau pe medici acolo in Spania.nimeni.asa este sistemul si e foarte bine din punctul lor de vedere.aici in Romania avem nevoie se pare de servitoare in maternitati.nu tin cu nimeni nu ma intelege gresit.dar a trebuit sa iti dai si tu altfel interesul nu sa tot plangi si sa umbli aiurea pe coridor.daca dai bani unui medic incepator este normal sa se poarte cu tine ca si cu un bibelou.in timp toti devin la fel-o apa si un pamant.inca ceva ce nu inteleg,scuze.de ce ai nevoie de asistente tinere?si ele iau spaga si vb.urat.hai sa-i impuscam pe batrani deoarece toti sunt comunisti.ce zici?nu-mi place atitudinea ta.ma mir ca nimeni pana acum nu a sesizat cat esti de sovina.decat sa ne dam si noi interesul ca mamici mai bine uram asistentele si medicii.nu tin cu ei dar avem vreme in timpul sarcinii sa ne interesam despre multe lucruri privind sarcina,copilul,dar nu o facem sunt centre specializate pentru asa ceva,dar nu mergem.e mai bine sa vb.urat pe saituri despre ,vai ,prin cate am trecut.este si vina noastra.avem destule informatie dar nu ne miscam un degetel pentru a stii ceva.mai bne umblam ca niste stafii pe holurile spitalelor facand pe martirile.da,nici eu nu m-am imformat despre sarcina si copil.mi-a parut rau dar am luptat si am invatat cum am putut pentru ca sa nu ma fac de rusine.in fond eu trebuia sa stiu mai multe despre fiinta ce urma sa o aduc pe lume.am platit si eu.nu a fost vina asistentelor sau a medicilor.a fost numai vina mea.asa este si cu tine.cand ai aflat ca vin pe lume doua mazarici,cum le spui tu,trebuia sa cauti imformatii si sa mergi la un centru specializat unde te invata multe lucruri.am vazut ca totusi doua fetite dragalase si sanatoase.asta este important.

    • Larisa, câtă vreme nu ești consultant în lactație te rog nu-ți mai da amatoricește, cu părerea, în chestiuni care evident te depășesc (cum ar fi alăptarea unui copil născut prematur, în urma unei cezariene). Câtă vreme ”n-ai fost acolo” (vorba cântecului) ca să mă vezi umblând aiurea pe coridoare, abține-te de la comentarii deplasate privind situația mea. Și câtă vreme nu cunoști limba română, evită să folosești termeni al căror sens nu-l înțelegi (consultă dex-ul fără teamă, poate găsești câteva cuvinte cu mai multe litere decât ”șovin”).

      Nu-ți place atitudinea mea? 🙂
      Dar de ce… de ce?!?! Te rog… mai dă-mi o șansă… :)))))

  8. carmen

    Buna ” Carlitos”,
    Am o bebelusa de 4 luni ce s-a nascut la Gine 1 acolo unde ai nascut si tu. Cu parere de rau te contrazic in cele spuse de tine, singura problema pare sa-ti fie propria-ti persoana….:(.
    Intradevar nu sunt conditii de 5 stele, saloanele sunt de 6 persoane si este drept obositoare situatia asta…si puiul meu a avut probleme si am stat in spital 9 zile insa de departe nu as putea spune despre cineva de acolo ca sta cu mainile intinse dupa ceva recompense pentru a face ceea ce trebuie sa faca. In mare parte asistentele de la lauze sunt femei in varsta insa cu o experienta incontestabila si pe care nu le-am vazut sa nu raspunda vreunei mamici corespunzator sau sa nu se ocupe de cineva…..insa te-ai gandit vreodata ca ele sunt una, doua asistente pentru 7 saloane si trebuie sa se ocupe de atatea mamici.????!!!…..crede-ma ca mi s-au parut cat se poate de rabdatoare.
    Daca nu as sti ca exista depresie postnatala datorata hormonilor poate as fi mai aspra…insa cu toate astea nimic nu te scuza sa fii o mama responsabila si in loc sa fi stat sa te plangi atat trebuia sa cauti la tine in primul rand rezolvarea problemelor. asistentele acolo sunt puse sa iti arate ce sa faci nu sa te slujeasca pe tine de cand intrii si pana iesi din spital…trebuia tu ca mama sa fi invatat dupa ce ti s-a aratat o data de doua ori si ulterior sa te descurci,…….sa fim serioase nu e chiar asa filozofie….am avut o mamica colega de salon ce avea 18 ani din ceva sat, fara prea multe scoli ce a stiut cum sa isi ingrijeasca copilul si si sa se mulga. A, si sa nu uit cat am stat in spital nu am fost nevoita sa dau bani la cineva de acolo. Cat despre sectia de neonatologie……acolo sunt bebelusi cu imunitatea zero….nu te-ai gandit ca este nevoie de ordine, liniste, program…..copilasii aia aveau nevoie de liniste nu de un dute vino…in mare parte cei ce erau acolo aveau nevoie de ingrijiri speciale normal ca nu era voie sa mergi tu toata ziua pe capul asistentelor…..si inca o uimire am…..am fost nevoita sa merg si eu pana la intrarea in sectie sa las la sterilizat pompa in afara orelor de vizita dar nu dormea nimeni pe canapele!!!!
    Asa ca draga mea, acum ca esti deja mama de atata vreme sper ca te-ai mai linistit putin, iar daca v-a mai exista o alta sarcina inarmeaza-te cu energie pozitiva si rabdare si fa ceea ce trebuie si nu mai inventa povesti care nu isi au locul sa sperii o gramada de mamici ca spitalul acela nu este ok…sunt oameni extraordinari, compententi si responsabili, iar eu azi sunt mama doar datorita acestora care s-au ocupat dezinteresat exceptional atat de mine cat si de copilul meu.

    • Carla

      Buna Carmen,

      În primul rând multă sănătate fetiței tale și să dea Dumnezeu să ajungi cât mai rar la medic, cu ea… Iar dacă se întâmplă asta, să aveți parte de condiții cât mai bune și să fii mulțumită, ca și la naștere, de felul cum ai fost tratată în spital.

      În al doilea rând, dacă n-aș fi obosit să explic necunoscuților că experiența mea în maternitate a fost cât se poate de reală, aș fi fost și eu mai aspră în a-ți răspunde la atacuri. N-am înțeles în ce calitate te-ai lansat în a mă critica, de vreme ce era de ajuns să-ți expui părerea despre felul cum te-ai simțit tu în spital.

      Dar ai dreptul la propria ta opinie, mai ales dacă e bazată pe o experiență fericită a nașterii, cum ar trebui să fie în toate cazurile.

      La fel cum și eu am dreptul la propria mea opinie, precum și la propriile mele așteptări de la sistemul sanitar românesc. Drept pe care nu ești tu în măsură să mi-l contești.

      Am mai spus-o, probabil dacă nășteam normal și totul ar fi fost în regulă cu mine și cu fetițele mele, n-aș fi fost atât de aspră cu condițiile din spital și cu atitudinea asistentelor, fiind preocupată să-mi îngrijesc copilul și să număr orele ce ne despart de externare… Însă când situația nu este atât de fericită, e normal să devii atenta la tot ce nu funcționează bine în jur și să reclami atunci când nu primești ajutorul de care ai nevoie. De asemenea, dacă voiam să mă bazez doar pe propriile mele puteri, nășteam acasă și mă descurcam singură… altfel, venind într-o maternitate, mă aștept să fiu ajutată cu ce am nevoie de personalul medical.

      Ca să n-o mai lungesc inutil, probabil ca după tragedia de la Giulești nu mai doarme nimeni, la vedere, în secțiile de Neonatologie. Și probabil că asistentelor, două-trei la un etaj de saloane, nu le ușor să facă față muncii în plus. Dar aceasta nu e problema mea! Problema mea era să fiu ajutată să mă mulg până îmi pornește laptele! Așa se întâmplă în orice țară civilizată și, atâta vreme cât nu vom considera anormal că nu suntem ajutați când avem nevoie, vom rămâne aceeași nație de dobitoci… cu copii la fel, crescuți cu aceeași mentalitate stupidă. Etc.

  9. Mada

    Doamne, Dumnezeule..m-am cutremurat si am plans…te imbratisez, draga necunoscuta si te inteleg 100%. Am trait experiente asemanatoare! O sa imi fac timp si curaj sa iti scriu mai mult! Cat despre comentariul semnat de Carmen, mai sus, presupun ca poti s ail ignori, incredibil cate lipsa de empatie intre femei …si mamici pe deasupra…dar, de fapt, iti trebuie un anumit nivel de inteligenta ca sa poti intelege toate aspectele unei asemenea situatii….iti doresc numai bine….

    • Carla

      Ștttt, Mădă, nu mai spune nimănui că și tu ai trăit ceva similar, căci uite cum apar mame adevărate să te critice că habar n-ai ce spui și pe ce lume trăiești… 🙁

      Pot să ignor asemenea comentarii, dar de ce?! Ele sunt dovada vie a sistemului în care trăim și pe care-l alimentăm tocmai cu asemenea idei și opinii… Nu e nevoie de empatie de mămică pentru a putea înțelege că unora nu le merge bine în spitale… Tragedia e că oricâți bebeluși și copii vor continua să moară în maternități, ele tot vor considera că tratamentul primit de la personalul medical e normal și chiar satisfăcător… și vor mulțumi pentru asta!

      Și eu îți doresc numai bine…

  10. I’m not able to see this <a href=”http://proenhancereview.com/proenhance-penis-patch-a-transdermal-penis-enhancement-system”>penis enlargement patches website properly on my telephone 🙁

Trackbacks/Pingbacks

  1. Despre muls și alăptare în cazul gemenilor și copiilor prematuri « De-a mama, tata si copiii - [...] povestit , însă, despre conjunctura în care s-au născut prematur măzărichile mele și despre complicațiile din prima săptămână după…
  2. Postul cu numărul 100… « De-a mama, tata si copiii - [...] înainte de incendiu, în acel spital, nu este deloc o excepție de la regulă. Și o să citez ceea…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.