Povestea nașterii măzărichilor

Apr 14, 2010 by Carla

Luni, 22 martie 2010 – dolce far niente

Proaspăt intrată în săptămâna 34, mă internez preventiv în Spitalul Clinic Ginecologie I, la recomandarea doctoriței mele, pentru monitorizarea sarcinii. Pluteau deasupra noastră ușoare suspiciuni de naștere prematură, datorate tensiunii crescute din ultimele săptămâni, a retenției foarte mare de apă și, nu în ultimul rând, a contracțiilor ușoare (dar frecvente) depistate la ultimul control.

Mă pregătisem pentru o lungă ședere “la stațiune”, așa că bagajul meu era plin de dulciuri, gemuri, compoturi, cărți de citit, materiale de scris, laptop… iar restul bagajului necesar nașterii rămăsese acasă, pregătit pentru mai târziu.

Imediat după internare mi s-a făcut un eco ce a confirmat faptul că măzărichile au în jur de 2 kg fiecare. Au urmat apoi colectări de sânge, analize și controale de rutină, completarea fișei… mi s-a spus că, în afara tensiunii crescute, sarcina evoluează foarte bine și, în afara repaosului la pat, n-am nimic altceva de făcut.

Marți, 23 martie 2010 – nicăieri nu-i mai bine ca acasă

După numai o zi în spital, lucrurile încep să se complice. Tensiunea îmi e din ce în ce mai ridicată, sunt monitorizată frecvent, mi se recoltează noi probe de sânge și încep să apară o mulțime de asistente care-mi administrează diverse injecții, fără prea multe explicații. Măzărichile sunt din ce în ce mai agitate, deși eu nu fac nimic altceva decât să mă odihnesc forțat, în pat. La monitorizări, frecvențele cardiace ale Nataliei sunt neregulate, însă asistentele mă asigură că nu există niciun pericol real. Sofia e bine, activă, inimioara îi bate regulat și luptele în burtă continuă în ritm alert.

Atmosfera de spital mă deprimă la maxim, totul e murdar, urât, mâncarea e oribilă, e gălăgie, agitație, toalete murdare, așternuturi rupte și pătate cu sânge… am senzația că mare parte din starea de rău ce mă cuprinde se datorează condițiilor de spitalizare și nu sarcinii propriu-zise. Nu reușesc nicicum să dorm, nici ziua nici noaptea, stau trează ore întregi și mă simt din ce în ce mai obosită… Vreau acasăăăăăă!!!

Miercuri, 24 martie 2010 – lucrurile nu sunt ceea ce par a fi

Nu mă simt bine. Tensiunea ridicată îi menține pe medici în alertă, picioarele încep să mă doară foarte rău, sunt umflate îngrozitor și ude în permanență, apa din corp dă pe dinafară prin toți porii, ca dintr-un burete imens. Arăt ca omulețul Michelin și mă mișc la fel. Măzărichile sunt tot mai agitate, motiv pentru care mi se administrează noi medicamente și injecții.

O doctoriță anonimă imi face o nouă ecografie, în fața unor studenți, explicându-le diverse chestiuni legate de sarcina gemelară. Măsurând măzărichile, aceasta concluzionează că Sofia are 1750 gr și Natalia 1580 gr… Încep să râd și abia mă abțin să nu-i explic cât de tare se înșeală, fetele mele având amândouă peste 2000 gr, conform ultimelor două ecografii. Totuși, nu mă obosesc să o contrazic, convinsă că la așa măsurători proaste, nici n-are rost să mai discutăm, de vreme ce habar n-are ce face… Plec din cabinet râzând singură de incompetența unor medici. Nu mi-a trecut nicio secundă prin minte că era la doar câteva grame aproape de adevăr…

După mai multe monitorizări, seara mi se pune prima perfuzie din viața mea, cu Gynipral, împotriva contracțiilor. Adorm cu ea, urmând să-mi curgă în venă până a doua zi dimineață.

Joi, 25 martie 2010 – D-Day

În cursul nopții mă trezesc cu o senzație bizară de picioare amorțite.  Încerc să mă mișc, gândindu-mă că am dormit nemișcată și amorțeala este normală… Mă ridic, mă plimb prin salon; nicio schimbare. Rămân o vreme liniștită, așteptând să mă “vindec” de înțepăturile și furnicăturile ce-mi chinuie picioarele până la șolduri.

La 4 dimineața, după mai bine de 1 oră de așteptare, anunț asistentele că nu mă simt bine. În scurt timp, după o nouă verificare a tensiunii și oprirea perfuziei, salonul se umple de asistente și medici. Sunt consultată îndelung, mi se controlează amănunțit picioarele… retenția de apă mă face să mă mișc cu mare greutate, iar tensiunea îmi urcă la 160 cu 120. Primesc noi injecții, cu no-spa și ceva calmante, apoi se face liniște și toată lumea se întorce la somn. La 7 dimineața sunt chemată la consult; un rezident îmi face un control pe masă, extrem de dureros. Picioarele îmi sunt în continuare amorțite și mă înțeapă rău, iar tensiunea e la fel de ridicată. Aud pentru a doua oară vehiculându-se diagnosticul de “preeclampsie”. Știu foarte bine ce înseamnă și încep să conștientizez riscurile și gravitatea situației.

Primesc un medicament pe nume Nifedipin și mă întorc în pat, încercând să adorm, epuizată după noaptea pe jumătate nedomită. În scurt timp mă cuprinde o migrenă îngrozitoare, despre care aflu de la asistente că se datorează pastilei de Nifedipin și nu pot decât să aștept să-mi treacă. Următoarele două ore trec cu greu, cu capul cât dovleacul pulsându-mi sub pătură, fără să mai pot adormi…

Puțin înainte de ora 9 dimineața, simt dintr-o dată că fac pe mine. Mă ridic rapid din pat și rămân paralizată în picioare, studiind îngrozită balta incoloră ce se formează la picioarele mele. Colegele de salon anunță asistentele că mi s-a rupt apa. Sunt urcată din nou pe masă, controlată de diverși medici… se decide efectuarea de urgență a cezarienei, cu medicul de gardă.

Mă întorc în salon, îmi adun bagajul în grabă, îi anunț pe Dragoș, pe mama… și aștept. După nici o oră, încep să resimt contracții ușoare. Totul se întâmplă prea repede, sunt îngrozită de iminența operației, am emoții îngrozitoare și nu mă pot opri din plâns.

Sunt apoi transferată la Terapie Intensivă, unde emoțiile și teama îmi trec subit, odată cu nerăbdarea de a naște cât mai repede, înainte să fiu chinuită de contracțiile tot mai dese pe care le resimt. Cu telefonul în mână, aștept și cronometrez. Contracțiile, tot mai dureroase, apar deja la 3 minute și durează câte 20 de secunde… Aștept, aștept, aștept… cu ochii pe ceas. E aproape ora 12 și nu se întâmplă nimic, stau singură într-un salon gol, îmbracată într-un sac larg de pânză albă, de spital; în jurul meu totul arată ca-n “Chicago Hope”, secția de terapie renovată complet și dotată cu aparatură de ultimă generație… e o altă lume dincolo de ușile ce despart ATI de restul spitalului…

Dintr-o dată atmosfera se animează, o echipa de medici tineri și asistente frumos îmbrăcate apar cu un pat mobil, pe care zace inconștientă o pacientă proaspăt operată. Timp de 10-15 minute, asist șocată la cea mai înfiorătoare scenă medicală văzută vreodată: resuscitarea pacientei, dezintubarea ei, aspirarea plămânilor, a stomacului… totul efectuat sub spasmele și horcăiturile femeii inconștiente, scuturată parcă de curent electric.

Simt că mi se taie picioarele și vederea, încep din nou să plâng și mă forțez să rămân lucidă, împotriva stării de rău și leșin, ce mă chinuie tot mai tare…

Medicul ce coordoneză manevrele de resuscitare din patul alăturat, „Călin” (după cum îl striga toată lumea), mă observă și vine să se ocupe de mine. Mă ia de umeri, mă scutură bine, îmi vorbește rar și tare, asigurându-mă că ceea ce i-au făcut acelei femei nu mi se va întâmpla și mie… Îmi explică, jenat, cum că procedurile respective trebuiau de fapt făcute în sala de operații, departe de ochii neavizați ai pacienților, dar că au eliberat sala mai repede, pentru mine, ca să câstigăm timp. E tot ce am nevoie să știu.

În scurt timp sunt dusă într-o sală de operații.

Spre totala mea surprindere, sala de operații nu arată deloc cum îmi imaginasem. Seamănă, mai degrabă, cu o simplă anticameră a unei săli de operații. Un spațiu minuscul, imaculat, cu o masă specială în mijloc, ce aduce cu un pat de cosmetică sau masaj. În jur câteva corpuri de mobilier cu diverse sertare, câteva truse cu instrumente, totul e primitor și deloc înfricoșător. O echipă de medici parcă mai tineri ca mine și asistente asemenea, toți frumos îmbrăcați și zâmbitori, se ocupă de mine… mă întreabă diverse, glumesc cu mine, îmi vorbesc prietenos și cald, mă țin de mână, îmi explică ce vom face acolo…

Mă liniștesc și, până să am timp să conștientizez ceva, doctorița anestezistă îmi adiministreză o injecție cu Xilină pe care  nici nu o simt; apoi, după câteva secunde în care eu am impresia că doar pregătește seringa pentru rahianestezie, mă roagă să mă întind rapid, înainte să amorțesc cu totul. Stupoare, nu-mi vine să cred că n-am simțit ab-so-lut-ni-mic! și, până să apuc să mă bucur de acest lucru, un paravan verde se ridică în fața mea, iar doctorul “mare” verifică dacă anestezia și-a făcut efectul, rugându-mă să încerc să-mi mișc degetele picioarelor.

Îi explic impacientată că încă îmi simt picioarele, deci nu sunt anesteziată bine… moment în care aud un plâset ascuțit de nou-născut!

Așa s-a născut Natalia Emilia, la ora 13:02, măsurând 41 cm și cântărind 1600 grame. Preț de o secundă, am văzut fața minusculă a unei mogâldeațe puțin mai mare ca o franzelă, înfășurată în cârpe, vineție, plină de sânge și mucus, cu pielea creață…

Prima mea fetiță!!!… Am început să plâng, fără să înțeleg dacă emoția nașterii e mai mare decât teama că Nati e atât de mică, de fragilă, de neajutorată… și că s-a născut prea devreme, fără a fi suficient de bine dezvoltată… Arăta înfricoșător pentru ceea ce-mi imaginam eu că voi vedea la naștere, mult mai mică decât mă așteptam, mult mai plăpândă…

După două minute, la ora 13:04, am auzit și plânsetul Sofiei… puțin mai mare decât surioara ei, cântărind 1780 grame și măsurând cu 1 cm în plus, părea la fel de mică și “pricăjită”, la fel de neajutorară…

Măzărichile au dispărut imediat din sală, în brațele a două asistente… iar restul minutelor, lungul timp în care am fost cusută, n-au mai contat și nu le-am mai numărat.

Am mulțumit în neștire lui Dumnezeu că sunt amândouă întregi, sănătoase și în afara oricărui pericol… Altceva n-a mai contat din acel moment. 25 martie 2010. Viața mea s-a schimbat cu totul la ora 13:02.

Cu Nati în stânga și Sofi în dreapta, la 2 zile de la naștere (27 martie 2010)

Natalia, la 2 zile… strâmbăcioasă ca tati! (27 martie 2010)

… și Sofia, la 2 zile (27 martie 2010)

Prima privire a Nataliei… (27 martie 2010)

… timp în care Sofi doarme dusă! (27 martie 2010)