La mansardă

Apr 26, 2010 by

La mansardă” denumește generic spațiul recent amenajat al Spitalului Ginecologie I Cluj, în podul clădirii, pentru mămicile cu copii prematuri. O altă lume s-a deschis, din nou, ochilor mei: 4 camere cu 2 locuri fiecare, cu mobilier și amenajări de hotel, tv color, birou, baie proprie ultra-amenajată, spațiu comun de bucătărie cu frigider, dulapuri, uscator de rufe… liniște, calm, pace…

Cele 8 locuri ale mansardei erau, am aflat, în permanență ocupate… cine nu și-ar fi dorit un asemenea confort?! Numai mămicile privilegiate beneficiau de această favoare… se pare că starea mea de dimineață îngrijorase niște capete încoronate, de vreme ce se decisese transferul meu acolo. N-am știut cui trebuie să “mulțumesc” pentru  toate acestea, însă presupuneam că aveau legătură cu tânăra asistentă ce se alarmase de dimineață… de altfel, aceasta nici n-a refuzat mica recompensă cu care m-am întors la ea.

Am primit indicații să uit de programul de mese al copiilor până reușesc să mă odihnesc, să merg să dorm bine, atât cât am nevoie… și abia apoi să reiau lupta cu (s)mulsul laptelui.

M-am reîntors în cameră mult mai optimistă, simțeam că lucrurile încep să se îndrepte, simțeam că mă pot liniști și îmi doream să dorm fără să mă mai deranjeze nimeni…

Iar cum o bucurie nu vine niciodată singură, am încercat pompița Avent a unei vecine de cameră… și am constatat că funcționează, că ies picături de lapte cu mare ușurință!… Eram salvată, găsisem o pompă care să mă ajute, nu-mi mai doream nimic altceva.

Am adormit aproape fericită, imaginându-mi ce bine mă voi simți acolo, la mansardă, săptămânile ce vor urma… știam că va dura minim o lună până să putem visa la plecatul acasă…  Uitasem și iertasem pe toată lumea pentru ce mi se întâmplase în zilele precedente, nu voiam să mă mai gândesc decât la lucruri frumoase, pe un ton optimist și pozitiv.

Însă, în seara aceleiași zile, am fost chemată la doctorița de gardă a secției de prematuri. M-am dus cu inima strânsă, mă temeam să nu-mi spună ceva rău despre măzărichi… În timp ce o așteptam pe coridor, în salonul alăturat o fețită prematură tocmai se stinsese din viață… iar parinții ei erau acolo, sfâșiați de durere și disperare… prin gemulețele incubatorului o țineau de mânuțe, mângâind-o, așteptând un miracol, implorând să se trezească și să vină înapoi… în timp ce doctorița încerca să le explice că nu mai e nimic de făcut. Dumnezeu s-o odihnească în pace și să vegheze mereu asupra părinților săi… Mămica era chiar una din vecinele mele de mansardă.

Am asistat preț de o oră la durerea lor mută, am plâns cuprinsă de teamă pentru fetițele mele, mi-au trecut un milion de gânduri negre prin cap și m-am temut pentru viața lor mai tare decât oricând până atunci… A fost un șoc emoțional mai puternic decât tot ce simțisem în săptămâna accea… Să vezi un copil murind, pur și simplu, în apropierea propriilor copii, aflați în aceeași stare, e mai greu decât mi-aș fi putut imagina. De aceea, când în sfârșit doctorița s-a apropiat de mine și mi-a explicat că vrea ca a doua zi să ne transfere, pe mine și pe măzărichi, într-un centru special de copii prematuri, unde e liniste si relaxare, am acceptat fără să mă mai gândesc la nimic. Orice era mai bine decât să mai rămânem în acel spital, unde se întâmplau atâtea lucruri îngrozitoare.

Mi-a fost frică să adorm în acea ultimă noapte acolo, însă am căzut într-un somn fără vise, fără gânduri, fără lacrimi… în sfârșit, se terminase acea săptămână atât de plină de necazuri pentru mine, dar prima în care fusesem mămică de două măzărichi sănătoase și luptătoare, ce aveau nevoie de mine puternică și cu mintea întreagă. Pentru ele eram decisă să-mi revin cât mai repede.

Related Posts

Share This

8 Comments

  1. alina downunder

    Am citit totul cu la lacrimi in ochi, ce cumplita tortura, Dumnezeule, tot ce va trebuia era contactul, atingerea, asa vine laptele … si multa, multa liniste!
    Vazand insa intr-una din pozele de la 1 luna (multe lunici frumoase si pline de lapte si somn inainte!!) ca una din mazarichi suge la san, ma gandesc ca de-acum sunteti mult mai bine.
    E foarte bine ca ai vrut sa asterni totul in scris, asta te ajuta sa te eliberezi de stres si de trauma, sa poti merge inainte cu mai multa energie pozitiva!
    Sanatate multa, laptic garla si nopti linistite, cat mai repede acasa!
    Imbratisari de la antipozi!

    • Alina, ai atâta dreptate… 🙁

      Atăt de mult am suferit și eu, și sunt convinsă că și măzărichile, fiind separate și neputând să ne cunoaștem, să ne apropiem, să relaționăm normal să ne iubim…

      Eu am dorință și determinare să le pun la sân, acum ajunse acasă va fi altfel pentru noi ți spe ca în timp să reușim să scăpăm de sticluțe și să ne alimentăm natural…

      În privința scrisului, din nou ai dreptate… Povestind toate acestea m-am simțit mult mai bine, eliberată de toate gândurile… Plus că vreau ca oricine are nevoie de informații despre cum e să naști în această maternitate, să găsească și povestea mea…

  2. ayandari

    Citesc si pe masura ce citesc nu contenesc a ma minuna de barbarismele ce se intampla in spitalele noastre.Doamne sfinte cata durere pentru a aduce un copil pe lume si a-l duce acasa sanatos !Offf…

    • Din fericire, eu totuși am fost o excepție… vreau să cred.

      Sunt multe mămici norocoase, ce nasc și plecă repede acasă, fără mari peripeții… Doar cu gustul amar al condițiilor de spitalizare și cu sila vis-a-vis de felul cum se poartă personalul medical cu pacientele și cu copiii deopotrivă…

      • ayandari

        eu am fost una dintre mamicile alea, am avut parte de tratament fain exceptandu-le pe cele de la neonato.Dar tot nu contenesc a ma mira…

  3. Lavinia

    Citesc de mult timp povestea ta, imi place foarte mult cum scrii ai un talent aparte. Am urmarit evolutia sarcinii tale pt ca sunt direct interesata de problema deoarece in cateva luni voi deveni si eu mamica …… nu, nu voi avea gemeni 🙂 desi nu mi-ar fi displacut deloc.
    Sunt scarbita de ceea ce se intampla in spitale si ma gandesc cu groaza ca in scurt timp voi experimenta si eu nepasarea si neglijenta cadrelor medicale. Sunt din Cluj, ca si tine, dar voi naste la Stanca …… sunt cunvinsa ca acest aspect nu schimba deloc situatia.
    Multa, multa sanatate, laptic suficient pt a-ti hrani “mazarichile” si iti doresc sa mergi acasuca cat mai repede!

    • Lavinia, bine-ai venit în păstaia noastră!

      Din păcate ceea ce am povestit eu ca mi s-a întâmplat se poate întâmpla în orice spital… partea bună, vis-a-vis de lapte, este că la Stanca există totuși o pompă electrică ce merge din mână în mână prin saloane, astfel încât la nevoie îți poți desfunda canalele cu ea… și ăsta e un ajutor imens, după naștere…

      Îți urez o naștere cât mai ușoară și o ședere cât mai scurtă în spital… și să fii ferita de orice peripeții neplăcute! …Și mult lăptic! 😛

      Te mai așteptăm în vizită! 😛

  4. Emotionant… stiu ce inseamna sa treci prin clipe atat de grele… dar trebuie sa luptam in continuare pentru micutii nostrii, au dreptul la o viata normala. Sunt multe mamici care au nevoie sa auda si povesti cu happy end.
    Cu drag, Georgeta

Trackbacks/Pingbacks

  1. Poveste cu happy-end « De-a mama, tata si copiii - [...] Am primit astăzi un comentariu la textul intitulat La mansardă, care sună așa: Emotionant… stiu ce…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.