Apropos de muzica clasică…

Jan 22, 2010 by Carla

Recunosc, fără modestie, că trecerea anilor şi vârsta m-au făcut mai înţeleaptă în unele privinţe. Îmi simt mintea mai largă, mai tolerantă, capabilă să judece şi să accepte lucruri pe o frecvenţă de bandă ceva mai extinsă decât îngustimea unei tinereţi ce-mi dăduse iluzia că eu le ştiu cel mai bine pe toate. Şi nu ştiam mai nimic.

Îmi amintesc că eram foarte tinere (hehe!) şi prietena mea născuse o mândreţe de copilă, pe care o “chinuia” – credeam eu atunci – cu muzică clasică… ceea ce pe mine, ca adult,  în cel mai bun caz mă plictisea,  agasându-mă de-a dreptul atunci când “bucăţile” pe care le auzeam erau prea grave şi deprimante, în opinia mea. La ce-i foloseşte unui nou-născut să asculte aşa ceva?! De ce trebuie copilul “chinuit” în acest fel?! Erau întrebări la care nici nu mă mai obosisem să găsesc răspuns, de vreme ce de la început le etichetasem după o prejudecată bine-definită în mintea mea: e doar orgoliul unor părinţi cu pretenţii de intelectuali (o spun la modul cel mai general, no offence Gabi! 🙂 ).

Nu sunt snoabă şi n-am pretenţia că brusc, însărcinată fiind, înţeleg mare lucru din muzica clasică.  În afara câtorva compozitori celebri, despre care am învăţat la muzică încă din clasa a V-a, în afara câtorva lucrări celebre, uşor de recunoscut de majoritatea muritorilor de rând, în afara câtorva arii de operă şi operetă demult “fumate” şi în afara câtorva stiluri muzicale pe care pot să le atribui, intuitiv, unuia sau altui compozitor (fac distincţie, de exemplu, între pianul lui Chopin si orga lui Bach), în rest sunt tabula rasa. Cum spuneam, n-am răbdare să ascult, mă plictisesc, nu înţeleg ce anume trebuie să-mi transmită o asemenea lucrare (ce simplu e, în schimb,  să te emoţioneze o baladă rock, cu versuri explicite şi acorduri simple şi clare de chitară! 🙂 ) şi pot număra pe degetele de la o mână ocaziile în care am ajuns la un concert de filarmonică. Shame on me!

Mă gandesc uneori că, daca ai mei n-ar fi vândut pianul din casă la naşterea mea, poate aş fi avut o altă deschidere către muzica clasică, stăpânind în timp un instrument care m-a fascinat mereu. Deşi, privind în ograda mătuşii mele, unde pianul a rămas mulţi ani ca obiect decorativ în sufragerie, nu văd nicio diferenţă de dezvoltare muzicală între mine şi verişorii mei. Concluzionez că nu e suficientă (şi, probabil, nici neapărat necesară) punerea în mâna copilului a unui instrument oarecare, pentru ca acesta să devină “cult” din punct de vedere muzical. Cred că mult mai importantă este educaţia muzicală primită, obişnuinţa de a asculta MUZICĂ cu mintea şi cu sufletul, nu doar în virtutea unui trend oarecare, impus de canalele tv de profil. Şi, nu în ultimul rând, familiarizarea copilului cu acest gen muzical, atât de complex, încă de timpuriu, atunci când mintea şi simţurile acestuia sunt înca neîntinate de obişnuinţa de a asculta chestii simpliste, rudinemtare, 3 flaşnete numite “muzică la modă”.

Şi iată că acum, de dragul măzărichilor şi în virtutea mai multor teorii referitoare la  stimularea dezvoltării copilului încă din perioada intrauterină, am ajuns şi eu – mai bine mai târziu decât niciodată – să încep să mă auto-educ în această direcţie. Şi culmea, îmi place! Mă aşez seara în pat, cu o carte în mână sau cu nimic, pun muzică şi ascult. Ascultăm, de fapt, toate trei! Cu mare plăcere, cu o senzaţie de relaxare şi calm ce apare neîntârziat, atât în mintea mea, cât şi în burtică… Sper ca măzărichile să înţeleagă şi să îndrăgească mai mult ca mine muzica clasică, să le ascută oareşce simţuri artistice şi să le dezvolte inteligenţa muzicală într-o cât mai mare măsură.

Referitor la toate acestea păstram în draft, de mai multă vreme, un text de pe blogul unei persoane a cărei opinie in domeniu o apreciez foarte mult. Să vă fie de folos!

Muzica pentru copii

Incep prin a spune direct ca muzica usoara NU e buna pentru copii.
Prin muzica usoara inteleg aproape orice : rock, pop, ce-o fi.
Argumente:
este o muzica extrem de simplista. Melodia e banala, functiile armonice sunt ca si inexistente, ritmul e extrem de monoton. Aceasta repetitivitate si monotonie devin chiar agresive, insinuante, enervante.
Dandu-i copilasului aceasta “hrana” il programam la adaptarea la structuri ( scuzati duritatea) banale pana la idiotenie, ii amortim perceptia , il desensibilizam si il uniformizam.
Exista si exceptii, melodii care sunt atat de bine facute incat compenseaza oarecum lipsa unor structuri armonice interesante si pot fi ascultate de cateva ori.

De ce e buna muzica clasica?
Pentru ca opera de arta prezinta multiple niveluri de intelegere. Primul strat este accesibil absolut oricui. Nu trebuie sa fii cunoscator, sa numeri modulatiile la tonalitati indepartate, sa savurezi efectele de orchestratie sau sa descifrezi evolutia temporala a ideilor muzicale. Ba uneori ajungi sa nu mai simti mare lucru tot gandind si analizand.
Dimpotriva, recomand sa se asculte cu inima deschisa, cu placere, fara pretiozitate. Sa te patrunda frumusetea muzicii.
Insa aceasta frumusete ascunde structuri de o complexitate nebanuita. Inteligenta in forma pura…inteligenta muzicala fiind cel putin la fel de subtila ca inteligenta matematica. (Prima comparatie care mi-a venit in minte, nu inseamna ca toti matematicienii sunt muzicali ori, Doamne feri, viceversa:))) )
Revenind, expunerea copiiilor la muzica clasica ii formeaza pe viata, le ascute sensibilitatea, le deschide sufletele, le ordoneaza mintea intr-un fel magic, nebanuit si pe nesimtite, fara efort!

V-ati intrebat de ce nu ascultati frecvent muzica clasica? Poate pentru ca va plicitseste? dar de ce va plictiseste? nu din cauza prostiilor proliferate pe toate posturile asa zis muzicale? care sapa si lasa urme groase in fiinta noastra?

Astept reclamatiile, le voi combate cu toata energia de care sunt in stare.
🙂
.

PS. Lista pentru copii
Mozart, Haydn, ceva din Bach, preclasicii , in general muzica de camera.
Daca nu aveti, nu-i nimic.
Exista Mezzo, Romania Muzical, Youtube