Dimineţile se văd altfel de la fereastra noii mele bucătării.

Nimic nu mai poate acum strica liniştea, nemişcarea, înţepenirea totala a aerului dintre acoperişul casei noastre şi cel de vis-a-vis… Mi-e bine.

Casa e caldă, primitoare, luminoasă. Are mobile vechi şi parchet masiv, frumos lăcuit, are un aer batrânesc care, odată acceptat, devine familiar, ca şi cum ai fi venit în vacanţă la bunica. Mirosul de vechi supără nările atât cât să te bucuri şi mai mult de ferestrele deschise, de liniştea străzilor la a căror răscruce a fost construită, de aerul curat, de traficul ca şi inexistent…

Avem şi o curte mică, cu vie, cu un copac bătrân şi noduros, ce ne va ţine umbră vara, cu rondouri de flori, sârme de rufe în spate… şi o băncuţă de lemn, la intrare, unde mă văd citind o carte şi servind un ceai, sau o cacao cu lapte, bucurându-mă de venirea primăverii şi implicit a dragelor noastre măzărichi.

Avem linişte şi spaţiu pentru ceea ce va urma. E tot ce am căutat.

1. evergreen Says:
   February 22nd, 2010 at 9:52 pm

   sună a perfecţiune. deci te invidiez

2. Carla Says:
   February 23rd, 2010 at 1:32 pm

   E departe de perfecţiune, dar totuşi e cea mai apropiată alternativă pentru ceea ce căutam.

   Nu mă invidia! Eu îţi doresc să găseşti şi tu ceea ce cauţi, indiferent de perspectivă!