Este curios cât de puţini oameni talentaţi reuşesc să-şi construiască o carieră veritabilă în industria românească de consum (a artelor). Fie că e vorba de muzicieni, scriitori, artişti plastici, lucrările lor se vând doar atunci când se încadrează într-un trend deja existent pe piaţă sau atunci când un personaj de PR işi face treaba foarte bine, deschizând uşi ale succesului până atunci bine ferecate pentru toţi ceilalţi.

A fi original nu mai reprezintă demult un atu către succes. Chiar şi în cercurile de profil, nu poţi deveni influent câtă vreme lucrările tale n-au cunoscut o oarecare recunoaştere comercială, daca n-ai caştigat distincţii sau n-ai fost pus sub reflector de o somitate din domeniu. Şi, aici se spunea foarte bine, “din păcate e o subtilă diferenţă între a ‘face’ succese pentru alţii şi a fi tu insuţi un succes, pentru tine.”

Arta primară, însă, ar trebui să fie accesibilă tuturor, să bucure sufletele tuturor celor mulţi – ale “prostimii”, nu doar ale auto-proclamaţilor “cunoscători”, critici şi consumatori mondeni de cultură. Există mii de tineri talentaţi, care rămân anonimi, risipindu-şi talentul pe nimic, tineri cărora nu li se oferă nicio şansă către excelenţă, cărora nu li se deschid uşi, care nu pot trăi urmandu-şi vocaţia şi ajung – de fapt sfâşesc! – indivizi blazaţi, inrobiţi în spatele unui birou sau a unei maşinării care să le asigure subzistenţa… timp în care instrumentul rămâne agăţat într-un cui, pensula se pierde sub lada de scule, manuscrisul zace uitat de vreme în fundul unui sertar, iar din ceea ce s-a manifestat iniţial ca un talent nativ  nu rămane decât un hobby sau, poate, doar nostalgia de a fi cochetat, amatoristic, cândva, cu arta…

Nu ştiu dacă la fel sună povestea oricărui artist anonim. Ieri seară m-am oprit din drum, pentru că un asemenea individ a reuşit, cu mandolina lui, să dizolve cele 3 dimensiuni fizice ale străzii într-o curgere nesfârşită de sunete… astfel încât n-am mai ştiut încotro s-o apuc, fără să-i “calc” muzica ce se împrăştiase pretutindeni. M-am oprit deci, şi am ascultat. “Ave Maria”, percepută într-un fel cum n-o mai ascultasem, departe de orice fel de gânduri lumeşti.

I-am cumpărat cd-ul, l-am ascultat apoi acasă, cuprinsă de încantare… m-am bucurat să descopăr, în acest fel, talentul unui om altfel anonim pentru oricine, chiar şi pentru a-tot-cunoscătorul Google, al carui nume nu fusese indexat decât în relaţie cu profilul său personal de pe neogen. Niciun cuvânt în altă parte despre muzica lui, despre cine este acest om şi de ce este nevoit să cânte la colţuri de stradă, când măsura talentului său ar putea bucura urechile unei mulţimi întregi de ascultători…

N-am aflat cine e acest om, Nicholas Sotirriss,  şi mai ales dacă acest fel de interpretare a muzicii îl face fericit… dacă N-A AVUT sau pur şi simplu N-A DORIT “şansa” unei alt fel de afirmări, a câştigării unei oarecare notorietăţi în lumea muzicală… dacă i-a lipsit talentul sau poate n-a avut ambiţia necesară de a trage lozul câştigător. Nici nu contează. Pentru că, oricare ar fi răspunsurile la aceste întrebări, acordurile mandolinei sale rămân la fel de încântătoare urechilor unui ascultător oarecare, cum sunt eu.

Albumul “Magic of Mandoline” reuneşte astfel, într-o interpretare originală, coveruri ale câtorva dintre cele mai frumoase (şi totodată cunoscute) piese ale secolului nostru, un izvor de muzică aducătoare de linişte în suflet şi vindecătoare de griji lumeşti. Vă invit să închideţi ochii preţ de câteva minute şi să ascultaţi:

Nicholas Sotirriss – Magic of Mandoline- My Way
Asculta mai multe audio Muzica

1. SAul Says:
   November 14th, 2009 at 3:15 pm

   Nu stiu daca chiaroscuro e vorbA de un talent extraordinary, dar cu siguranta sunt promovati altii cu multiple sub ce am auzit acum…

   P.S. E primul comment de pe jucarie…

2. SAul Says:
   November 14th, 2009 at 3:17 pm

   Se pare ca jucaria si-a batut joc de ce am scris eu… Scuze…