Nu este tocmai un parc. Pare, mai degrabă, o zonă de refugiu verde între clădirile nici noi nici vechi, nici înalte nici scunde, umplând un gol arhitectural întocmai ca puntea dintre două măsele a unei lucrări stomatologice deloc complicate.  Un spaţiu pe alocuri golaş, panoramic, proiectat pentru cei care nu ştiu in ce direcţie să o apuce. Băncile de lemn masiv au braţe metalice grele, frumos arcuite. Iar copacii par să aibă o vârstă la care le-au văzut deja pe toate. Generaţii după generaţii de copii plimbaţi de mână sau în cărucioare pe aleile demult asfaltate. Bătrânele grăsune, cu pardesie largi, purtând încă, pe tânple, urmele bigudiurilor, prindu-se în plimbarea lor de dimineaţă. Oameni fericiţi. Oameni grăbiţi. Oameni traversând micul parc în rutina lor zilnică înspre şi dinspre staţia de metrou, pe care o ghicesc de partea celalată a parcului.

În acest loc n-a fost niciodată iarnă şi n-a fost niciodată vară. N-a plouat niciodată şi n-a fost soare niciodată. Oamenii n-au îmbrăcat niciodată altceva în afara pardesielor şi a jachetelor moi, în culori pastel. Nu e niciodată înnorat şi totuşi o lumină caldă, difuză, vine din spatele unui cer de pânză gri, aspru ţesută.

Ar putea fi un octombrie cald. Şi totuşi oamenii se simt confortabil închizându-se până la ultimul nasture şi îndesându-şi mâinile adânc în buzunarele largi. Oamenii par calmi, împăcaţi cu viaţa lor, cu drumul lor printre rotocoalele de frunze moarte, stârnite în vârtejuri largi de un vânt altfel abia perceptibil.

La capătul parcului, în unghi drept, asfaltul strazilor – liniat parcă în lapte – se dizolvă într-un lung degrade, atingând – la orizont – nuanţa gri a cerului, desaturat şi monocrom. Îmi imaginez doar acest orizont undeva rotund, pentru că tot ce văd sunt faţadele clădirilor aliniate disciplinat de cealaltă parte a strazii, cu vitrinele lor înalte, înrămate în tonuri de maron cald, adăpostind magazine micuţe, cu vânzătoare cochete la tejghea.

Vin de pe una din aleile laterale, măturând frunzele cu vârful ascuţit al cizmelor mele de toamnă. Traversez cu paşi grăbiţi, ferindu-mă de cele câteva maşini, model vechi american, ieşite parcă în convoi, la plimbare. Înainte să intru în cafenea, arunc o scurtă privire librăriei de lângă, amintindu-mi ca la plecare să-mi socotesc banii rămaşi şi să-mi cumpăr de acolo ceva frumos, cu miros de carte nouă.

I was bruised and battered and I couldnt tell
What I felt
I was unrecognizable to myself
I saw my reflection in a window I didnt know
My own face
Oh brother are you gonna leave me
Wastin´away
On the streets of Philadelphia

I walked the avenue till my legs felt like stone
I heard the voices of friends vanished and gone
At night I could hear the blood in my veins
Black and whispering as the rain
On the streets of Philadelphia

Ain’t no angel gonna greet me
Its just you and I my friend
My clothes dont fit me no more
I walked a thousand miles
Just to slip the skin

The night has fallen, I’m liyn’ awake
I can feel myself fading away
So receive me brother with your faithless kiss
Or will we leave each other alone like this
On the streets of Philadelphia.