Despre copii și copilărie

Jul 15, 2009 by Carla

Amintiri din copilărie

Încă plafonată la stadiul de mamă aspirantă, încerc să fac  – în continuare – mici pregătiri pentru ceea ce va urma. Adică citesc, gândesc, cercetez. Însă mi-e greu să mă concentrez, pentru că zilele acestea caniculare mă duc în permanență cu gândul la vacanță. La copilărie, la emoția cu care așteptam sfârșitul școlii și apoi zilele lungi de joacă și relaxare… la o mulțime de aduceri-aminte nostalgice.

Totul e o amintire mai mult deprimantă decât plăcută, în acest moment. Avem pe cap o mulțime de probleme, proiecte de fapt… nunta, pregătirile, speranța proaspăt încolțită de a ne lua o căsuță a noastră, speranța de a deveni părinți… frânturi de vise, înghesuite spre împărtășire în ceasurile târzii ale serii, singurele momente libere din viața noastră de adulți. Suntem complet epuizați de muncă: el de “hei-rup!”-ul permanent al vieții de șantier, eu surmenată psihic de atmosfera îngrozitoare de la birou. [Mi-am promis sa nu las loc aici, în acest spațiu, gândurilor urâte… însă îmi va fi imposibil, din timp în timp, sa nu defulez. ]

Mă gândesc uneori ce anume aș putea scrie în acest jurnal, care să rămână important  – peste ani și ani – în ochii copilului nostru, atunci când poate îl va citi. Mă gândesc ce mi-ar fi plăcut să rămână scris, din memoria mea ne-mai-amintită… ce mi-ar fi plăcut mie să găsesc scris într-un jurnal din propria mea copilărie… și știu că viața unui copil e plină de momente speciale, care merită imortalizate, în cuvinte și imagini, spre deliciul întregii familii, mai târziu.

Mie mi-au rămas benzile de casetofon înregistrate de ai mei în copilărie, cu momentele festive ale vieții noastre: aniversări, onomastici, sărbători religioase… suntem toți acolo, cu mic cu mare, copii, părinți, bunici. Râdem, povestim, cântăm, spunem povești… momente de familie neprețuite, în amintirea mea. Acum câțiva ani obișnuiam să le ascult, din când în când… și, nu o dată, mi-am propus să încerc să le transfer pe calculator, în format audio… de unde, însă, timp pentru asa ceva? 🙁

A avea sau a a nu avea blog de parenting? Aceasta e întrebarea!

Departe de a-mi dori să adopt moda blogurilor de copii, pline de “nimicuri” cotidiene – caca, papa și alte uimiri, simt însă că tocmai același lucru îl voi face și eu. Nu știu ce fel de mamă voi fi: obsedată de fiecare respirație a bebelușului sau, dimpotrivă, o mamă detașată, rațională, care să nu ajungă să noteze fiecare fâlfâire de gene a odraslei sale…

Citesc, uneori, bloguri ale altor mame și, dincolo de farmecul cu care fiecare își conturează momentele de familie, toate poveștile mi se păreau la fel. Fiecare copilaș zâmbește, gângurește, râde, pășește și face o mulțime de lucruri pentru prima dată, cândva. Momentele Kodak. Fiecare poveste pare la fel… Și, totuși, fiecare copil e unic. Iar eu, aflată acum în momentul baby-blue al vieții mele, aș vrea să am timpul de a citi povestea de viață a fiecăruia… Ironic, pentru că nu o dată am afirmat cât de tare mă obosesc și mă enervează mămicile care nu mai știu să vorbească despre altceva. Diferența e de nuanță: copiii îmi plac enorm, mamele sunt ceva care ma calcă pe bombeu! 🙂

Anyway, am găsit câteva jurnale de bord captivante… copii minunați, ai căror părinți au știut să surprindă cu atâta farmec momentele speciale ale vieții lor, încât mi-e mai mare dragul să le citesc. Aceștia sunt copiii ale căror povești mi-ar plăcea să le citesc, cât mai curând, copilului meu, înainte de culcare… pentru ca sunt minunate și pline gingășie și umor. Sunt povești adevărate despre copilărie.

Iar mamele lor, pentru ca ele sunt cele care – cu precădere – și-au luat sarcina de a povesti atât de frumos despre viața copiilor lor, sunt femei minunate! Le felicit sincer pentru creația lor!