* acest text este rezultatul unui comment mult prea lung, adresat intrebarii Tomatei din postul ei omolog, pe care l-am mutat aici, din considerente de spatiu… si nu intentia voita de a prelua o leapsa care nu-mi era adresata.

Majoritatea lumii cu suflet nobil a raspuns afirmativ la intrebarea din titlu, insistand asupra faptului ca “frumusetea fizica conteaza cel mai putin intr-o relatie, la prima intalnire poate ca ea face totul dar dupa un timp nu mai primeaza” (Andreea). De acord si departe de mine gandul de a contrazice acest mod de gandire atat de frumos, insa eu as vrea sa pun problema si altfel:

O relatie stabila cu o persoana cu dizabilitati presupune, pe langa dragostea propriu-zisa, si eforturi comune de adaptare; presupune sarcini suplimentare, un efort permanent de sustinere a partenerului… lipsa autonomiei face ca partenerul sa fie intr-o mai mica sau mai mare masura dependent de ajutorul constant al celorlalti. Devii responsabil pentru celalalt, pentru binele sau, in egala masura cu responsabilitatea fata de tine insuti. Sau chiar mai mult.

Ganditi-va bine: nu e usor sa traiesti si sa te ocupi de o persoana care nu e autonoma, fie ea partener de viata, parinte, copil, bunic etc. E o povara, trebuie sa recunoastem. O povara care, desi la momentul respectiv nu o resimtim ca atare, fiind “intariti” de dragostea ce o purtam persoanei cu dizabilitati, ne marcheaza, totusi, de la sanatatea fizica (oboseala, stres, epuizare) la cea mentala (frustrare, descurajare, suferinta etc). Toate acestea se petrec in timp, ne uzeaza, ne doboara intr-un final, pana ajungem sa nu mai fim de niciun folos persoanei cu dizabilitati. De cele mai multe ori, atunci cand aceasta moare (daca era o persoana grav bolnava sau batrana), trecerea in nefiinta este o usurare pentru intreaga familie. Si ne mintim atunci, pentru a ne disculpa in oglinda propriei constiinte, ca e mai bine asa pentru ea, ca nu se mai chinuie, ca nu se mai simte o povara… Adevarul este ca, pe langa toate aceste sentimente altruiste, nu ne mai chinuie nici pe noi, nu mai este efectiv o povara, nu ne mai face sa ne simtitm neputinciosi si vinovati pentru propria noastra sanatate si autonomie. Dar daca nu e batrana sau bolnava, daca are “doar” nevoie de ajutorul nostru permanent, “pana cand moartea ne va desparti”? Daca, de exemplu,  iubim, dar partenerul nu poate avea copii,  daca are un suflet mare si nobil, dar este incapabil de relatii sexuale? … Ne-am intalni CA SA CE? Din curiozitate? Din mila? Din dorinta de a ne crea o imagine mai buna in proprii ochi sau in ai celorlalti? Din dorinta de a face o imensa bucurie persoanei cu dizabilitati? Ne-am intalni, dar am avea puterea sa ramanem acolo o viata?

Oricat de mult am iubi un om pentru calilatile sale sufletesti, pentru optimismul si puterea sa interioara, nu putem ca in anumite momente sa nu ne dorim normalitatea unei relatii in care sa  sosim acasa si sa luam cina, fara ca inainte sa trebuiasca sa schimbam un Pampers pentru adulti. E un alt simplu exemplu, aleator.

Fac referire, desigur, la persoanele cu disabilitati grave. Veti spune, poate: “Aaaa, dar noi nu la oameni de acest fel ne refeream! Ci la cei cu dizabilitati usoare!” … Sigur, e mult mai simplu sa ai o relatie cu o persoana oarba sau doar cu dioptrii mari, cu o persoana careia ii lipsesc degetele de la o mana sau paseste greu din cauza unei afectiuni locomotoare… insa, atentie! Definitia “dizabilitatii” nu se opreste aici. Si, din acest punct de vedere, a-i exclude din context pe cei cu probleme mai grave este un act involuntar de discriminare, daca cceptam faptul ca toti oamenii au nevoie de dragoste, in egala masura, si toti oamenii – fie ei “normali” sau cu dizabilitati – au dreptul sa spere la iubire si acceptare din partea unui partener. Nu toti, insa, avem sanse egale, nu-i asa?

Eu cred ca raspunsul la acesta intrebare se cere ori nuantat, ori mult mai bine gandit – ca sa nu excludem din “procesul gandirii” cazurile pe care mintea nostra le arunca la margine, involuntar. Pentru ca vrem sa credem despre noi ca avem puterea de a accepta dizabilitatea ca fiind o forma de diversitate, ca putem fi toleranti si deschisi la aceste probleme, dar prea putini dintre noi avem puterea de a ne imaginea viata alaturi de o persoana lipsita de autonomie, unde rolul nostru este in primul rand de infirmier, de ingrijitor, si abia apoi de iubit/iubita. Unde parteneriatul de viata primeste valente multiple, care ne responsabilizeaza intr-o mult mai mare masura decat intr-o relatie “normala” si unde procesele de constiinta, in cazul in care la un moment dat nu mai gasim puterea de a continua, vor fi infinit mai grele.

Ca sa mai dau un ultim exemplu, oricat de crud sau nedrept ar parea, legea ofera sotilor posibilitatea de a divorta  “automat” atunci cand celalat partener ajunge in imposibilitatea de a fi autonom, in urma unui accident, a unei afectiuni etc., la fel ca si in cazul in care nu poate procrea. Nu luam in discutie ca acel sot care da bir cu fugitii in asemenea situatii este “un monstru”, un individ incapabil de sentimente umane, care nu valorizeaza cu nimic acel “la rau”, cand partenerul are cea mai mare nevoie de el/ea, de dragostea, sprijinul si intelegerea sa. Insa legea, gandita pragmatic si  obiectiv, te dezpovareaza de “sentinta” de a-ti petrece zilele ingrijind un om dependent de ajutorul tau, daca tu doresti sa-ti refaci viata in alti termeni de “normalitate”. Sau daca pur si simplu nu te simti responsabil sa faci fata unei asemenea situatii. Fiecare dupa puteri.

Mi-as dori enorm sa traim intr-o societate ideala, in care fiecare sa poata iubi si sa fie iubit  inapoi de altcineva, in care persoanele autiste sa poata functiona intr-o relatie amoroasa, in care un individ cu membrele amputate in urma unui accident sa se poata simti barbat langa sotia sa – chiar si atunci cand acesta, ajutata fizic de altcineva, il pune in cada si-l spala ca pe un copil mic, pentru ca apoi sa-l transporte inapoi in pat sau in caruciorul cu rotile. Iar aceasta, sotia, sa se simta femeie in fata lui, sa-l iubeasca in continuare ca si pana atunci iar relatia lor sa nu fie cu nimic afectata… Insa constiinta, experienta de viata, ochii care vad, urechile care aud, capul care gandeste si inima care simte – toate imi spun ca, din pacate, oamenii nu sunt suficienti de puternici sa traiasca in acest fel.

Prea putini au o asemenea forta interioara, prea putini oameni sunt atat de deschisi la minte si mai ales la suflet, atat de dedicati binelui celuilalt, punand in plan secundar binele propriu. Asa ca va intreb: v-ati putea intalni cu o persoana cu dizabilitati severe? Ati putea iubi, mai mult decat platonic, un astfel de om?

1. Mircea Popescu Says:
   May 18th, 2009 at 12:37 pm

   Ideologic ºi teoretic, ne clamãm umanismul mai mult ca niciodatã, dar mai des decît vrem sã recunoaºtem trecem cu vederea oamenii în carne ºi oase. Unul dintre simptome este atitudinea noastrã faþã de bãtrîneþe. Îndrãgostiþi de ideea tinereþii veºnice vîndutã de televiziune ºi revistele colorate, am îndepãrtat pe cît posibil din spaþiul public imaginea bãtrîneþii necosmetizate ºi reale, cea însoþitã de decãdere trupeascã, boalã, neputinþã ºi amãrãciune. Izgonitã la periferia cîmpului vizual ºi a conºtiinþei noastre, ea se încãpãþîneazã cîteodatã sã ne iasã în cale pe neaºteptate prin chipul unui bãtrîn cerºetor la colþ de stradã sau al unei ºtiri de tipul “bãtrîn mort singur în casã, gãsit dupã 10 zile”. Este o imagine care ar sta ca un spin în coasta confortului nostru zilnic, fiindcã în duritatea ei ne-ar aduce aminte de virtuþi considerate azi de modã veche (sau nici mãcar virtuþi): smerenia ºi mila.

2. Tomata cu scufita Says:
   May 18th, 2009 at 1:27 pm

   

   In primul rand, lepsele se pot “fura”, sau pur si simplu, asa cum ai ales sa faci tu, se poate raspunde la o intrebare pe blogul tau. Deci nu e nici o suparare.

   In al doilea rand, sunt de acord cu fiecare cuvintel pe care l-ai scris aici si asa cum ai spus, eu am trasat o limita poate destul de sus, adica m-am oprit la oameni cu dizabilitati fizice, desi la cei cu dizabilitati psihice nu am facut nici o referire. E greu cu astfel de oameni si in cazul ala, recunosc, nu m-as baga in nici o relatie amoroasa pentru ca stiu ca e foarte greu. Si o limitare de genul asta a libertatii personale e in contradictie cu egoismul meu.

   E atat de delicata problema asta ca poate numai daca vorbesti in cunostinta de cauza poti sa fii mai corect. Eu am gandit doar ipotetic pentru ca nu cunosc nici un caz si nu mi s-a intamplat niciodata sa intru in contact direct cu oameni invalizi sau handicapati.

   In rest, raman la parerea pe care mi-am exprimat-o pe blog.

3. carlitos Says:
   May 18th, 2009 at 1:31 pm

   Era punctul meu de vedere… ca o completare la ale voastre.

   Nici eu, Doamne-ajuta!, nu stiu din experienta proprie cum ar fi… insa pot intui care ar fi obstacolele, punctele de cumpana… si simt ca nu as face fata unei asemenea situatii. Sunt mult prea egoista. De fapt, stiu doar ca m-as simti nefericita, iar fara a fi eu fericita stiu sigur ca nu pot face pe nimeni altcineva fericit.

4. Arana Says:
   May 18th, 2009 at 7:30 pm

   Cat de bine le-ai spus. Poate cuvantul respect este destul de fad, si-a pierdut mult din semnificatia lui si din puterea pe care o are. Insa in considerentele unui vechi lexicon, ai parte – imi vine sa spun aveti parte – de tot respectul si consideratia mea pentru modul de a gandi. Pentru ca ai pus punctul pe i: oamenii nu au puterea interioara de a face tot ce si-ar dori. Si da, ai subliniat foarte bine ce prevede legea si chiar nu cred ca e cineva indreptatit sa il judece pe sotul ce alege sa divorteze din acest motiv. Spunea si la Tomata cineva ca disabilitate e si diopotria foarte mare. Sau un defect la un ochi – aproape orb. Si aici vorbesc din experienta, despre un grafician la o mare televiziune de la noi, care din cauza unui accident stupid din copilarie, si-a sacrificat aproape unul dintre ochi. Si totusi e artist. Asa ca aceea ramane dizabilitate poate in sensul dictionarul.

   Adevaratele probleme sunt cele mentale, pe de o parte – unde nu ai putea avea o relatie cu omul respectiv. Pentru ca natura nu ne-a construit asa. Pentru ca nu poti impartasi bucurie, experienta, durere etc cu cineva care nu le intelege. Iar o relatie inseamna a imparti. Apoi apar marile probleme fizice: membre amputate, paralizie, imobilitate. Daca intr-o relatii iti asumi rolul de asistent, mai devreme sau mai tarziu vei ajunge sa fii doar un asistent. Sa il invinovatesti – involuntar, inconstient – pe cel de langa tine ca iti face imposibila existenta. Toti ravnim dupa “normalitate”, dupa dragoste in doi. Oricat de altruisti si de oameni am fi, o relatie implica daruire fizica si psihica. Putem fi prieten cu asemenea om. Putem sa ne asumam, poate, responsabilitatea grijii lui. Dar de aici pana la relatie amoroasa, mai sunt niste pasi. Care cer enorm de mult. Din doua parti.

5. Nazi Says:
   May 19th, 2009 at 2:38 am

   nu trebuie nuantat. Puteai de la inceput sa spui “nu” si terminai mult mai repede. Am vazut cateva poze cu tine, si daca, eu, o persoana exterioara cercului tau de oameni si-a dat seama ca acest articol e un mare bullshit. Stiai ca raspunsul e “nu” din momentul in care te-ai pus sa scrii articolul asta, degeaba, lung. Vrei sa-ti “nuantezi” NU-ul ca sa te simti tu mai bine, dar e mai josnic sa ascunzi asta intr-un articol de o marime de-a dreptul ridicola.
   Fetele sunt extrem de superficiale. Baietii si-ar trage-o cu oricine, dar fetele sunt extrem de pretentioase; asa ca nu-mi spuneti mie ca s-a gasit o domnisoara care sa aiba standardele mai scazute decat ale unui barbat. Toata vorbaria asta e o situatie ipotetica, frumos compusa, dar deloc realistica.
   Generalizez pentru ca toate 100 de fete pe care le-am cunoscut in putinii ani pe carei am, toate cele 30 de fete cu care am fost apropiat, toate cele 10 cu care am facut sex, toate 5 pe care le-am iubit… toate sunt la fel. Deci sa fim seriosi.
   Nu-ti cer sa recunosti aici ca esti la fel de superficiala, ci numai sa iti recunosti tie ca am dreptate. Nici nu ma intereseaza sa aflu ca am dreptate. Iti cer doar sa privesti dupa tot rahatul pe care-l afisezi.

6. carlitos Says:
   May 19th, 2009 at 8:50 am

   nazi, daca ma cunosti atat de bine si intelegi mecanismele din capul meu si felul in care eu gandesc, nu discutam de pe pozitii egale… pentru ca eu nu te cunosc deloc.

   pacat ca din toata acesta discutie a “nuantelor” ai inteles atat de putin si suma tuturor acestor idei (expuse la mine si mai ales la tomata pe blog) pentru tine reprezinta doar “cine cu cien si-o trage”.

   viata inseamna mai mult. relatiile dintre oameni inseamna mai mult. intradevar, pentru cei care se rezuma doar la atat, viata devien o chestiune de alb si negru. daca insa faci un pas mai sus, apar “nuantele”, cele care ne individualizeaza, ne fac sa fim unii diferiti de ceilalti.

   ca sa rezum toata vorbaria din post si sa te contrazic in concluzia ta despre mine, o spun din nou: m-as intalni cu o persoana cu o dizabilitate fizica usoara (lipsa unei maini, problema de mers etc.), dar nu as fi in stare sa-mi asum voluntar rolul de asistenta, cum spunea Arana, traind langa cineva cu o dizabilitate severa.

   p.s. nu-mi cere nimic… nu-ti pot da! n-ai de unde sa stii, din pozele cu mine, daca eu intradevar sunt “normala”, daca n-am vreun “defect” locomotor sau altceva.

   imi pare sincer rau pentru experientele tale amoroase esuate… ce pot sa zic mai mult decat ca “cine se aseamana, se aduna”… deci nu inteleg de ce esti surprins ca toate acele fete au fost la fel.

7. www.fetebaieti.com Says:
   June 15th, 2009 at 5:14 pm

   depinde de dizabilitati

8. MUNTEANU DORU Says:
   June 16th, 2009 at 8:53 pm

   Sunt o persoana cu dizabilitati mai usoare ca sa spun asa si vreau sa spun fara a jignii pe nimeni, ca lumea este rea. Da, avem si noi probleme, dar totusi……… si noi suntem oameni. S-a gandit vreodata cineva, ca multe dintrre pers cu dizabilitati, au reusit sa se integreze in societate si sa faca lucruri deosebite? Spre exemplu eu am urmat scoala generala, liceul si o postliceala alaturi de oameni sanatosi iar acum datorita un patron cu suflet mare am reusit sa ma angajez. Cea mai mare dorinta a mea este sa imi gasesc jumatatea. Este tot ce imi doresc. Caut o persoana cu suflet mare dispusa sa aiba rabdare cu mine, sa ma asculte, sa ma inteleaga si sa ma accepte asa cum sunt. Am multe de oferit: SINCERITATE, RESPECT INTELEGERE, etc., etc., etc. Persoanele serioase, care sunt amabile si doresc sa ma contactze pt a discuta detaliat situatia, o pot face pe adresa de yahoo messenger dorumunteanu2000 Multa sanatate si numai bine la toata lumea

9. metalshrine Says:
   October 22nd, 2009 at 11:57 pm

   Ce te faci insa cu persoanele cu dizabilitati sociale… Astea nu sunt deloc vizibile ci mai degraba sunt de simtit pe propria piele. E? Acu sa te vad…