Am insistat atat de mult in a-mi incarca bateriile zilele acestea, incat am sfarsit prin a ma scurt-circuita. De ceva zile bune fredonez, din memorie, cateva versuri Holograf: vreau o minune, vreau o minune-n viata mea… vreau o minune… sa mai pot schimba ceva!

Am plecat acasa abandonand un Drafts o idee care a continuat sa nu-mi dea pace oricat am incercat s-o fugaresc din minte, precupandu-ma de lucruri mai placute (such as leneveala si nesfarsitele povesti cu vechii prieteni). Ca sa scap de gandurile negre am nevoie, deci, de o mica exorcizare… dupa care sper sa revin la lucruri mai bune.

Imi caut job.

Imi doresc acel job care sa-mi permita, intre zilele oarecare de munca, obositoare si pline – cum e dator fiecare adult sa-si traiasca viata – sa ma pot rupe, de cate ori doresc, de ceea ce fac. Si daca in miezul zilei ridic ochii din munca mea si arunc o privire afara si vad ca a iesit soarele, sa pot fugi repede sa ma plimb cu copilul prin parc fara sa-mi sune telefonul sau sa ma preseze vreun gand legat de birou.

Iar daca maine pur si simplu am chef sa hoinaresc jumatate de zi prin magazine, fara bani in buzunar, sau sa intru intr-o librarie de unde sa uit sa mai plec, sau doar sa ma opresc pe o banca – in parc – cu o carte in mana, sa am voie sa o fac oricand. Sa o fac atunci cand simt nevoia, nu atunci cand sefii imi programeaza o zi libera, ceruta cu o saptamana inainte, moment in care nu voi mai simti nevoia sa fac nimic frumos cu timpul meu.

Am cunostinte, coorporatiste, atat de putin preocupate, dar mai ales constiente, de latura lor personala, umana, individuala, incat dupa 5-10 ani de corporatie nu mai sunt in stare sa-si imagineze viata in afara ei. Ai bucatiaca ta de munca si, daca-ti faci treaba bine, nimeni nu te bate la cap. Exceptand recesiunea si criza, nimic nu-ti ameninta scaunul cu forma fundului tau impregnata adanc in sezut si salariul caldut, virat pe card  – fara emotii – in zi fixa a lunii. I’ve been there. And it sucks. Not a world for me.

E nevoie sa fii foarte pueril, rebel si nonconformist ca sa nu-ti placa viata corporate. Pentru ca intreaga ta viata graviteaza si se tese in jurul acestui pilon central: corporatia, centru gravitational al constiintei tale. De acolo iti vin banii, prietenii si berile dupa job, mereu in acelasi birt, pe model Ally McBeal; de acolo iti procuri amantul/amanta si cele mai faine weekenduri devin cele de team-building si training-uri in pensiuni  agroturistice izolate. Faci copii doar daca team-leaderul considera ca e momentul potrivit si are back-up pentru tine… si doar daca promiti ca in 6-8 luni te intorci. Again, I’ve been there. And it sucks. Not a world for me.

Mie nu-mi place. Vreau liniste. Si libertate. Part-time, din placere, cu renumeratie dupa masura. Mi-e suficient; nu sunt o carierista, nu visez functii, promovari, lucru peste program, weekenduri la birou. I leave it to you. Enjoy it!

Dar ce mi-ar place sa fac? Ce as face din placere? Treaba?! nu! Ma gandesc obiectiv la lucrurile acestea de ceva vreme buna… si nimic. Obiectiv vorbind, nu-mi place nimci, nu-mi doresc nimic. Nici macar la modul pur ipotetic: ” As vrea sa fiu un medic extraordinar si sa salvez toate vietile ce-mi trec prin mana” etc. D. ma aude jelind si ma indeamna sa-mi schimb jobul cu absolut orice mi-ar placea, indiferent pe ce banuti, pentru ca ne-am descurca oricum. Numai sa nu mai simt ca ma irosesc in acest hal. De fapt, nu despre irosirea mea e vorba, ci a timpului meu petrecut la job. Timpul il jelesc eu. Timpul l-as “pierde” oriunde altundeva, dar nu la job. Si asa ajung la marea mea dilema existentiala:  de ce trebuie oamenii sa munceasca?!  De ce nu putem avea izvoare nesecate de bani si resurse, si toate lucrurile materiale sa se faca singure, si noi doar sa fim happy, relaxati si sa ne bucuram de ele?…  Pentru ca Dumnezeu spune ca nu meritam? Fuck it.

Am nevoie sa dispun de timpul si viata mea cum doresc. Mi s-ar potrivi sa fiu free-lancer. Insa buba este ca ca nu ma simt suficient de talentata sau originala in nimic… Imi spunea o prietena ca nu trebuie sa fiu nici talentata, nici originala, ci doar profi. Si  sa vreau  sa prind un business. Ei bine, nu vreau nici asta. Binenteles ca as vrea sa curga cu contracte si comenzi din neant, dar sa nu existe nicio provocare de vanzare, de concurenta…  Ar fi foarte simplu sa am o suma mare de bani, care sa-mi permita din placere sa fac ceva…  caritate.  Eu sa vin cu ideile, sa coordonez, altii sa faca treaba administrativa si contabiliceasca…

Cred ca sunt asa de … nici nu stiu cuvantul… asa de aplatizata, de amortita de anii astia de transporturi, ca nu mai am urnire spre nimic. Nu sunt resemnata, nu inseamna ca nu-mi mai doresc sa fie altfel. Inseamna doar ca nu stiu incotro sa privesc, incotro e capatul tunelului cu a sa luminita plina de speranta. Voi stiti?

1. Manu Says:
   May 8th, 2009 at 3:03 pm

   Mai stii, iti povesteam mai demult despre a fi pozitiv… Face parte dintr-un exercitiu mult mai complet, complex, de dragoste si respect, de smerenie si recunoastere a adevarului. Adica: Nu e vina Lui, nicidecum, ca suntem asa ca Adam si Eva, pacatosi, ca ne dorim doar sa fim ca El, fara El, desi suntem opera Lui… Tot ce a creat omul e o porcarie imperfecta din toate punctele de vedere, orice sistem economic si social scartaie, totul va esua mai devreme sau mai tarziu in ceva groaznic pentru ca asa e omul FARA Dumnezeu. Sunt absolut sigura ca atunci, la inceput, nu a fost nevoie de bani, de munca, trebuia doar sa impartasesti creatia cu El. Noi doar am dat cu piciorul, putin, si uite ce s-a ales. Ne lamentam pentru viata de shit pe care o traim, si din care, desigur, e foarte greu sa evadezi pe caile normale. Ai, totusi, sanse… Stii de ce? Pentru ca iti pui intrebari. Esti pe drumul cel bun. Mai trebuie putina credinta si curaj. Nu cred ca sunt nebuna, eu doar L-am “apucat de un picior”, dar nu cred ca-i mai dau drmul vreodata. E singurul lucru care umple toate golurile. Nu mai am altceva ce sa-ti spun. ( Sper sa nu te simti jignita ca am zis ca ne lamentam, nu esti singura, sunt multi ca tine, dar bajbaim inca in intuneric…)

2. eu.ovidiu lechintan » Blog Archive » job si “viata” corporate… Says:
   May 10th, 2009 at 10:06 am

   [...] “viziune” preluata de aici. mi-a placut si tind sa rezonez 90%, avand in vedere ca si eu prestez munca in corporate… [...]

3. carlitos Says:
   May 11th, 2009 at 3:15 pm

   manu, frumos ca intotdeuna… multumesc!

4. cris Says:
   May 11th, 2009 at 4:46 pm

   stii, eu m-am hotarat sa ma angajez…somer
   decat sa-si bata unii-altii joc de mine, platindu-ma cu 800RON!!!!!!!!pt 8 ore+1 suplimentara( ca deh, 10 min manc, 5 ma duc la wc, 3 vb la tel si doar nu se cade sa fac asta in timpul serviciului, nu?) + 2 sambete pe luna, mai bine stau acasa si pot face toate chestiile alea pe care le-ai enumerat tu…mi-e sila, scarba, lehamite de lumea asta care chiar daca nu e afectata de criza , se victimizeaza la maxim.800 ron aveam acum 5 ani cand m-am angajat prima data,cand nu aveam nici experienta pe umeri , unde nimeni nu imi zicea ca tre sa fac suplimentare pt ca imi permit sa mananc sau sa merg la wc in alea 8 ore!!!!!!!!!!!!

5. carlitos Says:
   May 11th, 2009 at 7:30 pm

   cris, ma bucur tare ca ai luat decizia asta!
   ca sa te valorizeze altii, in primul rand trebuie sa te valorizezi tu.

6. domnisoara N. Says:
   May 18th, 2009 at 3:45 pm

   te-am mai tot citit, dar acum am zis ca trebuie sa si intervin )
   mie imi dai impresia ca vezi mai clar decat multi altii ce vrei de la tine si de la viata. trebuie doar sa dai curs imperativelor impuse chiar de tine, zic eu
   ca in momentul asta nu gasesti nimic sa ti se potriveasca nu demonstreaza decat ca trebuie sa iei o pauza, sa iti tragi adanc rasuflarea si sa te gandesti la toate lucrurile pe care le-ai expus aici. toti trecem prin asemenea perioade, dar putini dintre noi au taria sa recunoasca.

7. carlitos Says:
   May 19th, 2009 at 9:04 am

   Domnisoara N., in primul rand multumesc de vizita…

   Ai dreptate in ceea ce spuneai, sunt foarte constienta ca am nevoie de o pauza lunga… lunga atat cat voi simti ca vreau sa fie, fara stresul ca se termina si trebuie sa ma reintorc in rahatul asta.

   Insa, suntem adulti, majori si vaccinati. Iar asta presupune o interdictie permanenta de a face lucruri “necugetate”, de a da cu piciorul unui salar care iti pune paine pe masa, de a te comporta “iresponsabil” etc.

   Nu sunt suficient de curajoasa sa faca sta asa, pur si simplu. CRed ca solutia ideala este sa mai am nitica rabdare, pena cand vine bebe (inca neconceput) si atunci viata mi se va schimba total. In bine. Voia vea timp, in acei doi ani de sedere, sa ma dumiresc ce vreau de la viata.

   E cea mai buna solutie gasita.