Pentru ca este o chestiune distincta, chiar daca in mare masura complementara textului anterior, dar mai ales pentru ca ma infund in detalii si pierd sirul scriind deodata despre mai multe idei, e un bun moment sa ma leg si de cateva aspecte privind relatia noastra personala cu trecutul, prezentul si viitorul, asa cum eu o percep.

Multumesc unei bune prietene care mi-a trimis azi textul urmator, ca raspuns la dorinta mea retorica de a-mi retrai copilaria… Am apreciat. Insa, la o a doua citire (mereu citesc lucrurile importante de doua ori), am inteles ca nu rezonez defel cu aceste idei.

ÎNCHIZÎND CICLURI, Paulo Coelho

Întotdeauna este bine de ştiut când anume se termină o etapă din viaţă. Dacă insişti a te menţine în ea dincolo de timpul rezonabil, îţi vei pierde bucuria şi simţul a ceea ce se află în afara ei. Închide cicluri, sau uşi, sau capitole. Important este să le poţi închide şi să laşi în urmă momente ale vieţii, momentele care se încheie.

Ţi-ai terminat munca?
Ţi s-a încheiat o relaţie?
Nu mai locuieşti în acea casă?
Trebuie să pleci într-o călătorie?…

Poţi petrece mult timp din prezentul tău, scufundîndu-te în “de ce”-uri, în a revedea caseta şi a încerca să înţelegi cum şi pentru ce motiv se întîmplară cutare şi cutare lucruri.

Dar te vei consuma degeaba şi la nesfîrşit, căci în viaţă, tu, eu, prietenii, fiii, fraţii tăi, noi toţi, ne îndreptăm inevitabil către a închide capitole, către a da pagina, a termina etape sau momente din viaţă, şi de a merge înainte.

Nu ne putem afla în prezent, ducînd dorul trecutului. Nici măcar întrebîndu-ne “de ce”. Ceea ce s-a întîmplat, s-a întîmplat, şi trebuie să te eliberezi, să te desprinzi de trecut. Nu putem fi copii eterni, nici adolescenţi întîrziaţi, nici angajaţi ai unor firme care nu mai există, nici a păstra legături cu cei care nu vor să aibă legături cu noi.

Faptele trec, şi trebuie lăsate să treacă!
De aceea, cîteodată, este aşa de important să distrugi amintiri, să faci un cadou, să-ţi schimbi casa, să rupi hîrtiile, să arunci documente vechi, şi să vinzi sau să faci cadou o carte.

Schimbările externe pot simboliza procese interioare de evoluţie. A uita, a se desprinde, a se avînta. În viaţă, nimeni nu joacă cu cărţile însemnate, aşa că ai de învăţat cum să pierzi şi cum să cîştigi. Trebuie să ne eliberăm, să dăm pagina şi să trăim numai cu ceea ce ne oferă prezentul.

Trecutul a trecut. Nu aştepta să ţi-l dea nimeni înapoi, nu te aştepta să te recunoască nimeni, nu aştepta ca, vreodată, cineva să-şi dea seama cine ai fost. Lasă deoparte resentimentul. Repetarea cu încăpăţînare a “filmului tău personal” îţi va face rău sufletului şi minţii, şi te va învenina şi amărî.

Viaţa nu se află decît înainte, niciodată înapoi. Dacă treci prin viaţă lăsînd “uşi deschise” pentru orice eventualitate, niciodată nu te vei putea desprinde de trecut, nici nu vei trăi ziua de astăzi cu mulţumire. Iubiri sau prietenii pe care nu ţi le scoţi din suflet? Posibilităţi de a te întoarce? La ce? Nevoie de explicaţii? Cuvinte nerostite? Tăceri care au invadat cuvintele?

Dacă le poţi înfrunta chiar acum, fă-o. Dacă nu, lasă-le să se ducă, închide capitolele! Spune-ţi ţie însuţi că nu le mai vrei înapoi. Dar nu din mândrie sau orgoliu, ci pentru că TU nu mai faci parte din acel loc, din acea inimă, din acea încăpere, din acea casă, din acel birou, din acea meserie.

Tu însuţi nu mai eşti cel de acum două zile, sau trei luni, sau un an. Prin urmare, nu există nimic către care să te întorci. Închide uşa, dă pagina, închide ciclul. Nici tu nu vei fi acelaşi, nici mediul la care te întorci nu va fi acelaşi, căci nimic nu rămîne imobil sau static în viaţă. Pentru sănătatea ta mintală şi sufletească, desprinde-te de ceea ce nu se mai regăseşte în viaţa ta.

Adu-ţi aminte că nimeni şi nimic nu este indispensabil. Nicio persoană, niciun loc, nicio muncă. Nimic nu este vital pentru a trăi, pentru că atunci cînd ai venit pe lume, ai venit singur.Este, aşadar, obişnuit să trăieşti cu tine însuţi, şi este o îndatorire personală să înveţi să trăieşti singur, fără acea apropiere umană sau fizică, de care îţi vine atît de greu să te desparţi astăzi.

Sunt multe cuvinte care înseamnă sănătate mintală, şi oricare vei alege, te va ajuta să mergi înainte în linişte.

Asta e viaţa!

[Paranteza: Am tot respectul pentru Coelho ca si scriitor contemporan, indiferent de desuetul in care a cazut din momentul in care a intrat in gratiile "prostimii", ca si lectura accesibila noua tuturor, nu doar ermeticilor intelectuali. Aud mereu: "Este mult prea consumat, de la cafenelele de Mall, pana la peroanele garilor... si are prea putine file... deci e un tampit." Ca nu e suficient de profund pentru nevoile de cunostere ale celor deschisi cu toate sinapsele catre literatura si cultura grea, inteleg. Dar asta il face - automat - un ratat, un mediocru, un scriitor de consum ieftin? Atata vreme cat in capul meu ramane chiar si o singura intrebare, o tema de gandire, o amprenta cat de mica, pentru mine e un scriitor bun.]

Dom’le Coelho, cu tot respectul, permite-mi sa te contrazic in termeni simpli. Inchidem, intradevar, cicluri si usi si capitole… ca sa lasam spatiu deschis prezentului si restului ce va sa vie. Dar eu nu vreau sa incui usile, sa arunc cheile prea departe de suflet, sa-mi anesteziez memoria si sa-mi droghez simturile sa perceapa nu mai departe de urmele pasilor mei… caci ce-am fi noi, fara amintiri?!

Unde ne-am duce sa ne reincarcam cu noi insine, unde-am gasi refugiu, unde ne-am cinsti mortii si unde am gasi pilde pentru educatia copiilor nostri? Unde, in jur? Sau privindu-ne in oglinda, fara sa ascedem mai departe de conturul fizic, atat de vremelnic, al chipului nostru?!

De ce sa nu-nchizi, mai bine,  usa inaintea ta? De ce sa lasi in urma acele incaperi atat de pline de culoare, de ce sa nu ramai inauntru si sa te bucuri de acel loc cunoscut, atat de drag, linistitor si securizant, optand voluntar sa renunti la “bucuria şi simţul a ceea ce se află în afara ei”? Mie-mi place sa vizionez, again and again, filmele vietii mele. De fiecare data gasesc un alt sens, o alta semnificatie a celor ce s-au intamplat. Fiecare asemenea incursiune ma intoarce in prezent mai tanara, mai puternica, mai capabila de a-mi purta masca de om mare. E greau sa fii adult, fara-ndoiala. Insa mai greu e sa fii copil ratacit in trup de adult, sa simti (asemenea transexualilor) ca vrei sa fii de partea cealalata a oglinzii, sau mai bine zis a zidurilor incaperii. Sa vrei sa ramai inauntru, sa te joci intreaga zi, protejat de ploaia de afara, iar in schimb sa-ti pui trenciul, sa-ti iei umbrela si sa pleci anevoie spre serviciu…

“Nu ne putem afla în prezent, ducînd dorul trecutului. Nici măcar întrebîndu-ne de ce. ” Ba da, putem. Pentru ca doar asa putem face apel la constiinta trecutului nostru, nu avem voie sa uitam locul de unde-am pornit si felul in care de-atatea ori ne-am ratacit, apoi am regasit poteca vietii… pentru ca drumul acesta suntem chiar noi.

“Ceea ce s-a întîmplat, s-a întîmplat, şi trebuie să te eliberezi, să te desprinzi de trecut.” Nu trebuie. Este ca si cum i-ai taia unei pasari picioarele, pentru ca a invatat sa zboare si lumea privita de sus e mai frumoasa decat orizontul ingust al cuibului… Dar uiti ca pasarea acesta va veni, din cand in cand, inapoi, sa se odihneasca, sa innopteze in cuibul ei… iar tu ai ciuntit-o, furandu-i sansa de a mai ateriza vreodata undeva. In cele din urma, prea obosita de atata zbor, pasarea se va prabusi din inaltul cerului si-ti va muri la picioare.

“Nu putem fi copii eterni, nici adolescenţi întîrziaţi, nici angajaţi ai unor firme care nu mai există, nici a păstra legături cu cei care nu vor să aibă legături cu noi.” Ba da, putem. A fi copii eterni sau adolescenti intarziati tine de propria noastra vointa de adaptare, este o stare a fii intrinseca si nu depinde de ceilalti in nicio masura. E o alegere personala, voluntara sau nu, care nu se lasa guvernata direct nici de raporturile profesionale, si nici de cele personale cu cei din jur. Cel putin, nu cu cele din prezent.

“Faptele trec, şi trebuie lăsate să treacă!“. Lasate sa treaca, dar nu si uitate. Uitarea de sine conduce la alienare, la instrainare de propria fiinta, la o singuratate pe care vei invata sa o traiesti intradevar ca pe o “indatorire personala”, dar niciodata ca pe o placere, o bucurie simpla… bucuria de a fi.

1. Oana Says:
   April 2nd, 2009 at 10:37 pm

   True…doar ca uneori chiar TREBUIE sa inchizi unele usi, pentru a-ti pastra ratziunea, pentru a-ti pastra sanatatea mintala si mai ales, pentru a-ti proteja sufletul. Asa e, ce am fi fara amintiri? Cine stie mai bine decat mine, decat tine, cum e sa traiesti si sa te hranesti din amintiri? Dar vine o vreme cand trebuie sa mergem inainte fara sa intoarcem privirea.
   Stii ca eu sunt fana citate si “vorbe de duh”…la un moment dat, una din favoritele mele era…PREA MULT TRECUT, PREA PUTZIN PREZENT, NICI UN VIITOR…riscam prea mult traind in frumoasa feerie iluzorie a trecutului. Cat despre faza cu adolescent intarziat si copil etern, cu aia nu sunt nici eu de acord! Putem fi la nesfarsit! Pentru ca si copiii nostri sa poata creste odata cu noi..eu cel putin asa as vrea sa fie, sa cresc odata cu copilul meu

2. druje Says:
   April 6th, 2009 at 10:23 am

   si inca ceva:
   “Sunt multe cuvinte care înseamnă sănătate mintală, şi oricare vei alege, te va ajuta să mergi înainte în linişte.”

   cand a fost sanatatea mintala un criteriu?
   sanatate mintala in detrimentul tranformarii intensului in banal?
   tot ce am investit intr-o perioada sa devalorizam in numele sanatatii mintale?
   fuck sanatate mintala.
   ce e atat de sanatos in a-ti pune toata fiinta in ceva intr-un moment si in altceva care sa te faca sa treci peste in alt moment?
   sau hai sa nu mai investim in nimic si sa inchidem linistiti capitol dupa capitol.
   si “sa mergem inainte linistiti”. inainte catre ce? catre sfarsitul capitolului actual? linistiti ca ce? ca nu mai conteaza tot ce a contat? linistiti ca ne-am intors impotriva noastra si ne-am ucis ca sa renastem in niste fiinte puternice care actioneaza rational si calculat?

   “ca sa lasam spatiu deschis prezentului si restului ce va sa vie”
   pai si cand prezentul si ce va sa vie devin trecut sa le uitam iarasi? in numele noului prezent si ce va sa vie?

   “Asta e viaţa!”
   a cui viata?

3. Oana Says:
   April 6th, 2009 at 11:13 am

   Cred ca sanatatea mintala devine un criteriu arunci cand te trezesti in fiecare diminetaza fara nici o pofta de viatza, atunci cand iti vine sa stai singur si sa plangi unde nu te vede nimeni…Nu transformarea intensului in banal, I am all for intensity, God knows that! Dar chiar sunt momente in care trebuie sa mergi inainte fara sa te uiti inapoi, sa te ridici de jos, sa te scuturi de praf si… Nu zice nimeni sa inchizi toate usile in urma ta, eu una imi iubesc trecutul si toate amintirile pe care le am, dar au fost momente in care, pana m-am vindecat, a trebuit sa inchid anumite usi…pe care dupa un timp le-am redeschis…incet, am scos intai capul pe usa, am aruncat un ochi…

4. Gabi Says:
   April 6th, 2009 at 3:14 pm

   Ma bucur ca nu rezonezi cu Coelho ))
   Eu cred ca nu POTI sa inchizi capitole decat in momentul in care ajungi la o maturitate, la intelepciune. Si nici atunci nu cred ca inchizi vreun capitol, cel mult il integrezi in tine, il decantezi de mizerie si pastrezi ce e valoros din el.

Name (required)

Mail (will not be published) (required)

Website