Calatorie in Timp (m-as duce si nu m-as mai intoarce!)
(Daca nu aveti rabdare de citit, sariti la video-urile de la final. Merita.)
As vrea in acest moment mai mult decat orice pe lume ca discutiile despre superputeri sa se poata materializa, iar eu sa am superputerea de a da timpul inapoi.
Si sa traiesc, din nou, in anii ’90. Si sa nu treaca niciodata. Sa ma opresc inainte de a implini 20 de ani, si sa o iau de la capat, de la primele amintiri. La nesfarsit.
Aveam 12 ani in 1991, cand in Timisoara apareau primele tonete (rulote pe roti), importate din vest, care vindeau la gemulet de la tigari si dulciuri turcesti, pana la guma Turbo si mingiutele acelea fosforescente, de cauciuc, ce sareau in sus pana la etajul 2 (era concursul nostru de la peretele blocului: cine loveste mingiuta de pamant cu mai mare putere, astfel incat sa sara mai multe etaje, in sus). Mingiute nu puteau fi eclipsate decat de palmele acelea lipicioase si vascoase, ce se lipeu de tavan, atarnand de acolo intr-un mod absolut gretos, dar extrem de caraghios.
In ‘ 91 eram clasa a sasea, la Generala 24. Imi placea de un baiat din clasa si in ore ne trimiteam biletele cu “ce mai faci”. Completam oracole in pauze si mai ales in ore, facandu-ne curaj sa le oferim caietele si colegilor din alte clase. Daca nu erai populara, macar pe coridor, nici oracolul tau nu avea succes; in loc de raspunsuri elaborate, primeai doar “idem 15″, “idem 1″ – adica raspunsuri scrise la repezeala, fara interes. Oracolul, deci, era un semn clar al distinctiei si aprecierii. La fel si caietul de amintiri, cu atat mai extraordinar pe masura ce pe piata apareau carioci si abtibilduri de tot soiul, cu care puteai decora filele in voie…
Eram cea mai buna la invatatura. Si mergeam la olimpiade. Profesorii aveau incredere in mine, ma apreciau enorm, iar asta ma facea sa ma simt atat de sigura pe mine, atat de bine in pielea mea, atat de increzatoare in mine, cum n-am mai reusit niciodata sa ma simt. Toti colegii ma placeau, de la tocilari si tocilare, pana la corigentii-vagabonzi ai clasei. Eram happy cu mine si viata mea, zilele erau frumoase, scoala, vacanta, weekendul, ziua, noaptea – toate imi placeau si abia asteptam sa le traiesc. La poarta scolii, un batran vindea cornuri si zahar-caramel cu nuci, il adoram cu totii, de la elevi la profesori.
Pe vremea aceea, nici macar n-aveam “trupa”. Ieseam afara cu vecina de palier si cu o fata din scara vecina – cu aceasta stateam in spatele blocului la banca si scriam poezii din 4 strofe despre papadii, vrabiute si restul naturii inconjuratoare. In vacante veneau la bloc, la bunica lor, doua gemene de varsta noastra, fugite de mici cu familia in RDG, care devenerau centrul nostru de interes si ne luptam sa le castigam atentia si prietenia, sa vina la noi acasa, dar mai ales sa mergem noi la ele – unde invariabil mama lor ne servea cu dulciuri nemtesti, incredibil de bune. De la ele primeam postere cu Michael si alte formatii de care abia auzisem, de la ele am primit primele jucarii de plus, pufoase si frumos colorate, ele ne povesteau cum e in Germania in scoala generala, ele ne-au facut sa visam pentru prima oara la emigrare. Ziua ne dadeam pe bara, jucam elastic si povesteam ca intre fete, iar seara veneau si baietii sa jucam “flori, fete, filme” si “matele incalcite”. Nu aveam voie sa plec de langa partea blocului unde aveam geamuri.
Sambata mergeam la Generala 7 – in Lipovei, la dansuri, la TROMPY. Cine nu stie care era treaba cu Trompy, a trait degeaba acei ani. Nu exista lauda mai tare decat ca esti la Trompy. Erai cineva. Si aveam Pumei albi, inalti!, cu putin verde pe marginea talpii, la care imi cumparam sireturi fosforescente de toate culorile si le schimbam saptamanal. Tot pe atunci am primit, de la “ajutoare”, primul trening Sergio Tacchini creponat, original, negru cu ceva liniute in culori fosforescente. Si un hanorac cu gluga. La Trompy eram cea mai tare pe Marky Mark – Good Vibrations, melodia mea preferata. Exceptandu-l pe Michael, of course.
Drumul de 5 minute de la scoala spre casa era preferatul meu, pentru ca oprea, invariabil, la mijloc, la o alta colega, unde mergeam sa facem cartofi fierti cu telemea rasa si bulion… in fiecare zi! O delicatesa. Iar pe terenul viran de langa bloc a aparut un birt de tabla, “Ciuperca”, pe care nu l-au demolat decat peste ani si ani… drumul de la bloc pana acolo, prin iarba si buruieni, parea peste putinta de lung – ceea ce astazi a devenit o plimbare de 15 pasi pana in parcare. Radeam seara de betivii ce placau de acolo, in zig-zag, pe bicicletele lor Pegas si Tohan. Iar pe alee faceam mereu gluma proasta cu “nenea, mingea!” – minge care era umpluta cu pietre si pamant…
Duminica mergeam in piata de haine, in Mehala, cu ai mei… cascam ochii la explozia de adidasi si haine colorate, import Turcia via gentile acelea imense de rafie… si nu e parinte ala care n-a incercat macar o data sa faca un asemenea drum si putina bisnita cu ciorapi si materiale plastice la unguri sau sarbi, macar cat sa aduca inapoi o geanta de dulciuri, sucuri, sampoane, sapunuri si alte bunatati… Magazinele noastre incepeau sa primeasca si ele, deja, asemenea minuni, dar parca tot mai fain era sa “muncesti” cu autocarul pentru ele…
Si tot duminica, la 9 dimineata, ma trezeam sa ma uit la Abracadabra si Feriti-va de magarus! (cu Eugen Cristea), apoi o ajutam pe mama la pregatrirea mesei si dupamiaza abia asteptam sa fug afara si sa-mi strig prietenele la geam. Magicianul era preferatul meu si eram la fel de fascinata ca si sora mea de 5 ani de scenetele puse in scena cu ajutorul copiiilor din emisiune… Iar de la masa nu lipseau proaspatul aparut Pepsi sau Rio verde, strabunul sucurilor de fructe de azi.
Am 1000 de amintiri. Priceless. Gandindu-ma ca nu mai pot retrai niciodata acele zile, altfel decat amintindu-mi cum a fost, ma apuca disperarea. As da orice sa-mi pot retrai copilaria. Sa regasesc oamenii calmi, pasnici si echilibrati de atunci, privind cu optimism la viitorul democratic al tarii, oameni incarcati pozitiv si plini de speranta. Sa regasesc copiii jucandu-se pe langa blocuri cu mingea, in gloate galagiase, sa imi pot intalni bunicii si sa ma bucur de prezenta lor, sa astept curatenia de toamna din jurul blocurilor si sa car frunze alaturi de oamenii mari – iar apoi sa le dam foc si noaptea tarziu sa adorm cu mirosul de toamna in nari, sa port aparat dentar, sa dansez, sa-mi fac temele cu scris frumos, sa citesc romane pentru copii, sa ma uit la tv “cu portia” si sa ascult casete la walkman, sa facem gemuri, zacusca, bulion si muraturi, sa invidiez vecinii cu tv color si antena parabolica, sa ma bucur de fiecare ciocolata noua aparuta in comert, de bucuria de a intra pe piata mopul si spary-ul de mobila, sa dorm in asternuturi apretate iar o vacanta in strainatate sa fie ceva extraordinar, sa casc ochii in magazine la potopul de produse noi, sa salivez zilnic la coada la painea pufoasa “de la turcu”, din Unirii (va mai amintiti???) …
Era rusine sa injuri si sa scuipi, iar daca vreun baiat lovea o fata altfel decat in joaca, il spuneam la ma’sa si sigur statea in casa cateva zile, pedepsit. Fara jocuri pe calculator. Fara calculator! Exista bun-simt, buna-crestere, 7-ani-de-acasa si spiritul de prietenie dezinteresata, care ne facea sa impartim orice cu ceilalti prieteni, de la sandwich-ul cu margarina si salam, pana la minge sau tema de casa. Ne respectam parintii, vecinii, profesorii. Ne respectam intre noi.
Of… imi vin atatea in minte si mi-e atat de dor, ca nu mai vad sa scriu de plans. Iar eu nu plang, in public, aproape niciodata. E o senzatie ingrozitoare…
De unde acest potop de amintiri? De aici:
O calatorie pe care am facut-o azi virtual, cu masina, prin oras. E cel mai frumos lucru ce l-am vizionat de multa vreme incoace. Cata verdeata, cata liniste, cat de putine gropi, dar mai ales cata lejeritate in trafic!!! Ce oameni fericiti cu putinul lor…
Si cat de mult ne-am schimbat, chiar si noi – copiii de atunci!Si cat de rau am ajuns… Unde esti tu, Tepes, Doamne?! Rusine Romaniei de azi, parintilor care si-au transformat copiii in nulitati, uitand de propria lor copilarie.
Nu m-am mai simtit asa de ani si ani. Asa de nostalgica, asa de trista ca nu pot da timpul inapoi, atat de disperata ca timpul trece peste noi ca tavalugul, ciuntindu-ne de tot ce e frumos. Nu ne putem intoarce acolo, iar in fata nu e nimic care sa compenseze felul in care stiam sa fim Oameni atunci.
Tu ce faceai in ’91? Cine erai?
April 1st, 2009 at 4:20 pm
Eu eram tu! Acum, după citirea articolului ăstuia, nu mai am nicio îndoială. Aproape că ai amintirile mele.
)
April 1st, 2009 at 6:00 pm
Eu in 91 nu eram:)) dar lucrurile n-au stat foarte diferit la inceput. Spre 2000 a inceput harababura asta care scoate din copii direct fiare si pe de o parte e trist (pentru cei care vad cu ochi din afara si nu se implica) iar pe de alta parte tragic (pentru cei care inteleg ca si ei fac parte din lumea asta si daca dezastrul care a ajuns umanitatea nu ii atinge direct, atunci o sa-i atinga sigur pe cei dragi care le vor urma). Cine mai are o farama de ceva bun, orice bun, in el, sa-si pastreze si copiii buni, daca poate sa stea neclintit in fata mainstreamului. E dureros sa-ti vezi copilul fara prieteni pentru ca e “altfel”, dar cred ca e mai dureros sa il vezi intr-un grup care profita si il consuma. In final, tot pe cont propriu suntem, iar daca ceilalti in egoismul lor se distreaza distrugand sufletele bune sau transformandu-le, eu de ce nu as putea sa ma distrez vazandu-mi de viata mea asa cum vreau eu, sa fiu eu pana la capat, poate sa mor in mizerie, dar sa stiu ca mi-am pastrat valorile cu demnitate.
April 1st, 2009 at 7:12 pm
vai ce faine-s clipurile. Si pe mine m-a lovit nostalgia… ce vremuri…
Da’ sa stii ca tot faina e Timisoara!
April 1st, 2009 at 9:39 pm
Staaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaiiiii!!!
Trompy??? Marky Mark??? ai fost cumva la Navodari prin 1993??? ai dat un spectacol pe melodia asta? ca daca da, am fost cu tine pe scena.
April 2nd, 2009 at 10:42 am
Ok, you did it!! M-ai facut sa plang!
Oficial, i hate you, demisionez din functia de d-soara de onoare si nu mai vorbesc niciodata cu tine!! Da, faptul ca n-o sa mai putem retrai asta niciodata intr-adevar da senzatia de disperare…dar din pacate ne facem rau singure daca gandim asa…A fost minunat…si mai mult nu mai zic, ca le-ai zis tu pe toate! I love you, cos’, for real! Pentru ca simtim la fel…
P.S. Nu stiu de ce eu nu reusesc sa vad clipurile, nici la tine, nici la Druje pe blog!! Cum sa fac?? E doar un chenar alb cu un patratzel mic cu multe culori in coltzul din stanga sus.
April 2nd, 2009 at 12:03 pm
…ma simt mandru ca sunt la categoria “Oameni. De acasa”
poti ramane copil forever. trust me.
tre doar sa iti doesti cu adevarat asta si sa nu-i lasi pe oamenii mari si rai sa te transforme in altceva…
ps: si io am fost la 24
mai stii barna aia din spate de la terenu 1? acolo se statea la povesti.
si tot in spate la terenu 1 era o chestie de beton, chiar la inceputul aleii..si acolo ne strangeam
si intre scoala si sala de sport era o mica cladire de legatura cu un fel de miniplatou extern de beton…pe ala ne cataram si fumam
April 2nd, 2009 at 12:44 pm
Baaa, voi astia care ati fost la 24…unii mai loseri dintre noi au fost la 26. Stiu ca intotdeauna aia de la 24 erau mai smecheri, mai cu motz
Dar anyway, ideea e ca a fost frumos. Cred ca am avut o copilarie minunata, inclusiv faptul ca am prins si putin din epoca de aur…a meritat fiecare minut! Noi, generatia de sacrificiu, pe care s-au experimentat atatea…
)
Dar, the point is, asa cum zice Druje, ca poti sa ramai copil forever…desi greu…chiar sunt multzi oameni mari si rai out there care nu te lasa, care iti fura inocentza, care te obliga sa fii OM MARE.
Vezi, Carla? Cum iti spuneam…eu mai copilaresc putzin, ce casnicie, ce apasari de-astea? Eu inca sunt in ’91! Yupiiiiiiii
April 2nd, 2009 at 2:25 pm
@ innuenda: ti-am zis eu!
constatarea ta nu poate decat sa ma bucure. bine-ai venit si te mai astept sa-ti cauti amintirile si gandurile pe aici, daca ti le pierzi pe plantatia ta!
@ radu: eu tot zic asta, de cand m-am mutat: faina-i Timisoara! da’ parca mai frumos ar fi sa fie un melanj intre “acum” si “atunci”… sa ne putem bucura iar de un trafic mai lejer, de mai putine accidente, de mai mutl verde si mai multa liniste pe fetele oamenilor…
@ druje, cum sa nu-mi amintesc?!
si inca atatea altele… “La Misu” – toneta cu suc TEC si apoi o multime de alte bunatati, de pe Brandusei… si scoala cu totul, pauzele in curte, chestiile alea de metal de langa terenuri, pe care ne tranteam ghiozdanele si ne cocotam pe acolo… si barna! remember barna de lemn, pe care noi – fetele – imitam miscarile gratioase ale gimnastelor, incercand intr-un mod mai mult inconstient sa atragem atentia baietilor asupra gingasiei si elegantei noastre… si alergatul pe coridoare, si profii… of!
@ oana, las’ ca nu esti chiar asa loosera… cel putin te-ai facut fata mare si acuma copilaresti la alt rang, ai alta prestanta!!!
))))))) looserii absoluti erau golanii de la gen. 18! 
))
@ owl, stii cum se spune: “ultimii, dar nu cei din urma” … intradevar, tu nu erai pe atunci si poate tocmai pentru ca reprezinti o alta generatie, alta – de mai mic sacrifiu decat a noastra (cum spunea Oana), ai sansa sa schimbi ceva. macar pentru tine, ca om, daca nu pentru “umanitate”. “inadaptatii” asemeni tie si, totodata, asemeni noua – din garda veche – sunt cumva “alesii” sa nu uite. pentru ca tot acest proces de dezumanizare, atat de redundant si suparator, presupune uitarea a ceea ce am fost si, in egala masura, lipsa constiintei a ceea ce am putea fi, in loc. Nu ne ramane decat, cum atat de bine ai spus chiar tu, sa predam flacara celor care vin direct dupa noi: fratilor mai mici, copiilor nostri, prietenilor… Nu e totul pierdut. Lumea – ca si perceptie subiectiva a realitatii obiective – poate fi exact asa cum vrem noi s-o vedem.
April 2nd, 2009 at 2:30 pm
tomata, chiar atat de COOL n-am fost, n-am ajuns la performanta de a fi membru al trupei de baza, dar eram pe acolo, ma tineam tare…
iar la costinesti n-am fost…
dar la prima intalnire cu tine vin cu casetofonul pe umar si-o punem de-un dans chiar acolo unde ne intalnim!
p.s. remeber un baiat pe nume Vlad, din trupa, asa mai blondut, tuns cumva stil ala mic din “Singur acasa” (cu castronelul)… era din trupa de baza, cu unul sau doi ani mai mare decat mine… i-am scris un roman, asa un “crush” am avut printr’a sasea!!!
April 2nd, 2009 at 3:08 pm
Ah, pai stai asa, ca eu n-am facut parte din trupa de baza.
Stiu doar ca prin vacanta dintre clasa a III-a si a IV-a am fost in tabara la Navodari (nu la Costinesti) si era o fata acolo care era cu dansurile, cu Trompy si s-a gandit ea sa ne faca o coregrafie sa dantuim pe-acolo. Prima data in sala de mese, apoi am ajuns si pe scena. Si ce fericita am mai fost ca am avut un solo si un “duet” cu cea mai buna tipa, una Lia, daca o stii. Nu era nu stiu ce de capul meu, da’ probabil celelalte erau mai varza ca mine.
)) Eu am iesit din trupa cand s-a facut nu stiu ce departajare si m-am enervat si nu m-am mai dus. 
Si pe Vlad… nope, nu-s stiu, sau cel putin nu mi-l amintesc.
April 2nd, 2009 at 3:12 pm
… deci nu stii ce pierzi! bine, daca erai doar printr-a treia, nici nu-ti puneai probleme sentimentale asa cum mi-am pus eu!
ma duceam la repetitii, sambata, si picam din picioare impiedicandu-ma tot la 3 melodii, de preocupata ce eram sa ma uit numa dupa parul lui balai!!! odata m-a si salutat direct!!!
)
cler n-am fost in aceeasi sala de mese, la navodari… singurul navodari servit de mine a fost la 17 ani, si l-am servit cu mult rock, votka Polar in sticlute de plastic (adusa in tabara prin contrabanda si vandute pe sub tejghea copiilor mai mari, la chioscuri) si tigari prin spatele casutelor!
April 2nd, 2009 at 4:25 pm
Haha, Navodariul ala…pfuai, ce fain ne-am distrat acolo!! Mai tii minte ca am ajuns dupa 20 de ore de mers cu personalul ala obosit, am mai stat si 2 ore pe bagaje sa asteptam sa ne cazam si dupa, inainte sa mergem la masa, noi doua ne-am dus si am intrat imbracate in apa? Remember!? Oai mah…si apoi ultima zi, tu depresiva sa nu vroiai sa pleci, eu cu iubirea mea din Severin infiripata la mare…hahaha…plangeam de sarea camasha de pe noi..Oooffff…ce vremuri…
April 2nd, 2009 at 5:09 pm
[...] « Calatorie in Timp (m-as duce si nu m-as mai intoarce!) [...]
April 2nd, 2009 at 8:45 pm
Super tare! Frumoase vremuri…eu in ’91 aveam 17 ani (ce vremuri!) si aveam o prietena de,exact,varsta ta.Pt ca este prima oara cand las un comment aici,o secunda am crezut ca esti baiat…dar clar,m-am lamurit repede…iti placea Marky Mark(esti fata!) Imi placea si mie,dar deveneam repede invidios,chiar gelos…toate fetele il placeau si placeau melodia. Da….hanoracul cu gluga(normal ca,cu gluga)…in Bucuresti era la mare moda,mai ales printre fanii Depeche (recunosc cu mandrie,ma numaram si eu).. Frumoase timpuri…primul lucru care-mi vine in minte despre acele vremuri este celebrul TEC(sucurile la dozator)la care noi toti faceam cozi interminabile.
April 3rd, 2009 at 12:10 pm
In ’91 aveam 11 ani si sufeream ca un caine… si era doar inceputul unei perioade de 3 ani care nu inceteaza sa ma bantuie si astazi. Regret ce as fi putut sa fac si n-am facut, dar nu atat de mult incat sa vreau timpurile alea inapoi.
April 5th, 2009 at 4:03 pm
imi vine sa rad cand imi amintesc, dar in acelasi timp imi vine sa plang cand ma gandesc ca a fost si nu mai e…imi amintesc de noptile de vara in care stateam cu “trupa” pana pe la 1-2 povestind tot felul si jucand tot felul…imi amintesc ca nu ne ma saturam de joaca , mi-o amintesc pe bunica-mea strigandu-ne din coridor peste gard la masa, imi amintesc cu drag tampii fripti de pui pe care ii mancam cu compot de prune … imi amintesc de subsolul de la blocul de peste drum ( singurul bloc din sat pe vremea aia), unde ne ascundeam cand jucam scunsa si de unde de fiecare data ieseam cu pureci dupa noi
)), imi amintesc de tanti ioana care ne desena cu creta pe teracota un cap de mata si ne lega la ochi si jucam baba oarba, imi amintesc de coliba din curtea caminului pe care am facut-o din crengi , imi amintesc de filmele care se proiectau la caminul cultural duminica seara si mai tot timpul imi luam si papusa cu mine pe care mi-o bagam sub tricou si doar capul il scoteam afara:)))), mi-o amintesc din nou pe bunica curatind si spaland capul papusii a crei gura am taiat-o si am indesat-o cu tot felul de mancare preparata de mine 
).trainde de mica la sat aveam in fiecare vara cate un “copil” , adica pe cel mai amarat pui de gostat care avea picioarele “avariate “la transport;il ingrijeam ca pe un copil, ii preparam fel si fel de mancaruri, il hraneam din ora in ora si imi era asa de drag de el cand fugea prin curte dupa mine 
…aaa, imi mai amintesc si ca prindeam muste, le rupeam aripile si le dadeam injectie cu apa 
)…offfff,imi vine sa plang cand ma uit la copiii de astazi ca habar n-au ce sa faca cu un elastic de ex, ca de la 2 ani deja sunt plantati in fata calculatorului, ca in afara de desene cu roboti si razboaie si batai nu vad.fac o promisiune :jur ca o sa il invat pe copil meu toate jocurile din copilaria mea!!!!!