“Daca nu-ti recunosti propria valoare si nu ai incredere in ea, vei fi calcat toata viata in picioare de ceilalti.”

Am pus ghilimele nu pentru ca as fi citat din clasici, ci pentru ca aceasta sintagma foarte exacta ar trebui sa fie noul “Tatal nostru” comercial, in acesta perioada de criza/recesiune economica prin care trecem cu mic cu mare.

Dupa cum stiti probabil, alaturi de constructii, transporturile constituie una dintre cele mai afectate activitati de pe piata comerciala, odata pentru ca depind direct de vanzarea/cumpararea marfurilor pe care le transporta, dar si pentru ca – pana anul trecut – a fost una din activitatile cele mai supralicitate, existand o oferta de companii de transport mult mai mare decat cererea de transporturi de pe piata. Iar acum, acest castel fragil din carti de joc se prabuseste, prima suflare a crizei fiind direct catre el si structurile sale subrede.

Din punctul meu de vedere, exista in prezent trei mari categorii de jucatori pe piata transporturilor, in care eu activez:

Primii sunt Invingatorii, oamenii de business cu calitati manageriale evidente, corecti si constienti de valoarea muncii lor, cu o afacere prospera, construita pe principii sanatoase de management, cu castiguri decente (in limbaj de speculanti: “modeste”), rezultate totodata dintr-o relatie de parteneriat corecta atat cu clientii, cat si cu subcontractantii. Cuvintele cheie ale reusitei lor sunt “decenta”, “respect”, “bun-simt”, “atitudine temperata vis-a-vis de profit”, “consideratie”, “parteneriat”, “luciditate”, “calm”. Calmul, respectul fata de parteneri (si in egala masura fata de proprii angajati, corect perceputi ca fiind principala resursa a unei companii) si bunul-simt sunt, astfel, premisele reusitei in afaceri, in aceasta perioada in care ecomomia se cerne lent, scotand la suprafata neghina si buruienile, specula si inselatoria, frauda si concurenta neloiala, dispretul fata de partenerii de afaceri, mitocania si comportamentul de mahala si, nu in ultimul rand, lipsa totala a viziunii manageriale, a celor mai elementare notiuni de constructie si gestionare a unei afaceri. Aceste companii invingatoare vor supravietui crizei, mestecand linistite din feliuta lor de business, dospita fara aditivi artificiali care sa fi facut cozonacul cat bostanul, dar cu miezul plin de gauri in interior.

O a doua categorie, din punctul meu de vedere demna de respect, o constituie impropriu-spus Invinsii, companiile care mor cu demnitate, care au pierdut clienti si nu mai au oferte de colaborare, care acumuleaza datorii functionand fara profit si care, dupa o analiza a pietei si mai ales a propiului business, decid sa inchida portile si sa o ia de la capat intr-un alt fel. Trebuie o mare doza de curaj sa poti accepta, ca patron, ca nu mai e profitabil sa duci mai departe o anume afacere si s-o inchizi inainte de a te discredita total ca si om de afaceri. Trebuie, de altfel, o mare doza de luciditate ca sa poti intelege ca falimentul constituie parte a unui proces economic firesc in perioadele de criza economica si ca “se intampla si la case mai mari”, secretul fiind, ca la poker, sa te retragi inainte de a pierde totul, “sa pleci acasa cu banii cu care ai venit”, sa stii sa te opresti inainte de a opera pe minus. Secretul consta, de fapt, in a nu percepe acest deznodamant nefericit ca fiind o infrangere, ci ca fiind o experienta de viata nefasta, din care poti renaste mai puternic, acumuland cunostiinte si evitand anumite greseli pe viitor.

In final, a treia categorie este acea a Supravietuitorilor, a celor care refuza cu indarjire sa moara demn, agatandu-se cu disperare si inecand pe oricine are proasta inspiratie de a le intinde o mana de ajutor, avand expectante nerealiste de la intregul angrenaj economic si politic al tarii, mai putin de la ei insisi si capacitatea proprie de a fi mai buni ca si concurenta. Sunt managerii care se lamenteaza, care se umilesc in fata partenerilor de afaceri, cersind firimituri de business functional, care destabilizeaza cu totul piata de transport, acceptand preturi de mizerie doar pentru a supravietui, care apoi devin propriile victime ale dumpingului, cramponandu-se in a da vina pe orice, numai pe proastele lor competente manageriale nu. Sunt patronii fara viziune, care inteleg sa se mentina pe linia de plutire concediind in primul rand personalul operational, pastrand insa o structura administrativa stufoasa si inutila, generatoare de costuri absurde, care din comoditate nu incearca reducerea cheltuielilor prin relocare, lamentandu-se insa de pretul exorbitant al chiriilor, care renunta la apa potabila pentru angajati, nu insa si la hartia igienica parfumata, care in genere nu sunt capabili de a incropi un plan managerial de iesire din situatia de criza, dar se opun falimentului cu toate fortele, agatandu-se paradoxal tocmai de clientii falimetari, prelungindu-si agonia la nejustificat si acumuland pierderi din ce in ce mai mari. Sunt managerii care aleg sa renunte in primul rand la serviciile angajatilor competenti, valorosi, carora le plateau salarii mai mari, pastrand in schimb rebuturile, angajatii fara competente si valoare, platiti cu salarii de mizerie, care nici nu se simt in bugetul companiei, dar care sunt incapabili de a resuscita businessul, incapabili de inovatie, de decizii profesionale proprii, de initiativa, de (re)castigarea unui client etc. Acestia sunt, de fapt, marii invinsi, cei care pierd cel mai mult, care amplifica vartejul falimentelor si dau proportii exagerat de mari contextului crizei, generand adevarate drame personale. Ei sunt inadaptatii, alienatii sociali, incapabili de a gasi resurse personale pentru un nou inceput, de a vedea dincolo de esecul unui business, de a valoriza viata dincolo de usile biroului. Ei isi disputa, in prezent, piata transporturilor, cu disperarea si inconstienta unor muribunzi, luptele crancene dintre acestia aratand cam asa:

Dar e bine. Numai asa putem avea o selectie naturala sanatoasa.

Fie ca Sfanta Criza sa-i lase in piciare doar pe cei care merita sa li se intample asta.