N-a venit sfarsitul lumii, dar sfarsitul maruntaielor mele a fost foarte aproape!
Am plecat in dimineata cu pricina spre serviciu, ca tot omu’, asteptand sfarsitul lumii. Soarele era la locul lui, pe cer, chioscul de bilete deschis, macelaria deja plina de flamanzi, statia plina de calatori apatici si blazati. Bun, deci nici o schimbare, lumea inca exista. Totusi ceva trebuia sa se intample curand… doar se anuntase sfarsitul lumii, nu?!
Inainte de sfarsitul lumii a venit, totusi, troleibuzul 3. De multe saptamani n-avusesem (ne)sansa sa prind un vehicul de la 1974 toamna, ruginit, batran, stramb si cu toate incheieturile intepenite si scartainde, ca si cum ar fi fost (pe) ultimul sau drum. Usile se deshid, prostimea se inghesuie pe scari, ingramadindu-se in pozitii nefiresti in interiorul mult prea neincapator si deja putind a transpiratie de pensionari. Urc si eu, asa, mai la urma, prima treapta pe scara, ferindu-ma cat pot de trecerea brutala la starea de sardina in conserva.
Usile se inchid scartaind vesel, soferul baga a-ntaia, accelereaza usor… ne miscam, jumatate de metru, un metru, viteza troleibusului incepe sa creasca progresiv… apoi bum!!!. Daca experimentul gaurilor negre a avut intradevar loc, atunci cu siguranta s-a pordus in felul urmator:
* La ora 10.00 ora Romaniei, la sediul Organizatiei europene pentru cercetari nucleare (CERN) are loc o scurta sedinta de planificare.
* Jumatate de ora mai tarziu, in accelerator este transmis un prim fascicul de particule.
* Scopul primei zile a experimentului este ca acest prim fascicul sa parcurga intregul accelerator LHC. Armate de specialisti vor verifica, in mod continuu, buna desfasurare a acestei etape, tinand cont ca pot aparea oricand dereglaje sau defectiuni, data fiind complexitatea tehnica a evenimentului.Ce va urma:
* Dupa prima evaluare a primei etape, un alt fascicul de particule va fi injectat in acceleratorul Large Hadron Collider. Potrivit cercetatorilor CERN, nimic nu poate garanta ca prima faza a experimentului se va incheia cu succes din prima zi, fiind foarte probabil ca al doilea fascicul sa fie injectat abia peste cateva zile.
* CERN apreciaza ca prima coliziune a unor fascicule venind din sensuri opuse va avea loc cel mai devreme peste sase-opt saptamani.
* Primele coliziuni vor avea loc la intensitate redusa, urmand ca aceasta sa creasca pe parcurs. La apogeu, se vor produce sute de milioane de coliziuni pe secunda – cea mai importanta faza a experimentului, de altfel cea care a declansat valuri de speculatii privind un asa-zis “sfarsit al lumii”, speculatii dezmintite categoric de cercetatori.
* Acceleratorul ar urma sa fie inchis la mijlocul lunii noiembrie, urmand sa fie repus in functiune, la capacitate maxima, anul viitor, dupa lunile de iarna.
Si acum sa va spun eu ce s-a intamplat de fapt: in 23 aprilie 2628, in timpul sesiunii cu numarul 2362 de accelerare a particulelor, evenimentul S-A PRODUS, in sfarsit. O imensa gaura neagra a luat fiinta din nefiinta, a inghitit totul, s-a inghitit pe ea insasi, prabusindu-se in propriul sau interior, a inghitit galaxii peste galaxii, a devenit tot mai infometata de materie pana cand, in jurul ei, n-a mai ramas nimic. Sau, mai bine zis, a ramas Nimicul. Tocmai nimicul a carui masa se chinuie acum savantii sa o masoare atat de precis. In fine, a venit Ziua de-apoi si am murit cu totii, unii mai devreme, altii mai tarziu, eu si voi fiind, de altfel, morti demult.
Numai ca, lucrurile petrecandu-se intr-un viitor tehnologizat si mult evoluat, Omenirea s-a salvat totusi de la autodistrugere trimitand inapoi in timp un robotel invizibil, a carui misiune a fost sa deturneze traiectoria fascicolului de particule din primul experiment de la CERN generand un mare fiasco si, astfel, sa schimbe oarescum cursul istoriei pana la fatidica zi de 23 aprilie 2628, prin faptul ca nici un alt experiment ulterior de gen n-a mai avut loc.
Lucrurile s-ar fi terminat aici, daca nu apareau cateva complicatii neprevazute. Robotelul invizibil era, dupa cum puteti banui, de productie romaneasca, lipsindu-i, astfel, cate o doaga pe ici pe colo, si anume in locurile esentiale. Micuta masinarie si-a executat comenzile intocmai cum i se poruncise, numai ca, ocupata sa sparga in dinti niste bomboana agricola, in loc sa devieze traiectoria fascicolului de particule undeva departe, in spatiu, i-a alunecat furtunul si jetul paranormal s-a scurs, cu bolta, taman in statia de unde luasem eu treiul in dimineata acelei zile.
Astfel s-a produs, neasteptat, prima coleziune din sutele de milioane pronosticate. Revenind la troleibuzul nostru, puteti acum intelege ca, la numai cativa metri de la pornirea din statie, batranul vehicol s-a izbit cu putere de zidul invizibil de particule, executand pret de o secunda o zgaltaiala teribila, extrem de brutala, cu atat mai mult cu cat venise intr-un mod cu totul neasteptat. Urmarea?! Multimea de calatori-sardele, luata printr-o totala surprindere, s-a dezechilibrat cu totul, manutele agatate neglijent de bara de sus s-au desprins la unison fluturand a paguba prin aer, piciorusele au incercat la unison un scurt joc de glezne insa, incurcandu-se unele in altele, au luat calea unei batute pe loc, fluier de picior peste fluier de picior, batatura peste batatura, calcai peste unghie, om peste om. Spectacolul a culminat cu incercarea de imitare a Corului Madrigal, prin intonarea, pe 17 voci, a unui vaiet-tipat-vuiet-urlet-racnet surd: aaaaaaiiii!!!!!!!
Apoi, pentru o clipa, timpul s-a oprit in loc (era momentul cand robotelul invizibil s-a teleportat, probabil, inapoi in dimensiunea lui). O liniste dulce, somnolenta, dar apasatoare ca toropeala data de gazul metan, s-a lasat peste intreaga fire. O lumina magica ne inconjura prietenoasa, in sclipiri de roua si raze calde, ciripitul pasarelelor ce se roteu in cercuri stramte deasupra capului imi gadilau sagalnic urechile, iar trupul parca mi se dezlipise de cap. Am ridicat privirea, clipind rar… troleibusul era gol, nimic, dar nimic nu trada faptul ca, numai cu o clipa in urma, spatiul acela finit fusese umplut cu trupuri omenesti pana la saturatie.
Mi-am privit mainile, le-am gasit la locul lor, intregi, insa contorsionate intr-o inclestare supraomeneasca pe bara usii. Am incercat sa-mi dau drumul. Corpul refuza sa ma asculte. In acea clipa totul a revenit la viata, dintre scaune si de pe culoarul busului au inceput sa rasara, unul dupa altul, capetele ravasite, cu privirile goale, ale calatorilor intrati in stare de soc. Zdruncinatura fusese atat de puternica, incat aveam senzatia acuta ca mi s-au desprins intre ele toate organele interne, iar splina si ficatul mi-au pleznit cu totul. (Senzatia a persistat timp de 2-3 zile, in care n-am putut sa fac nici o miscare brusca, cu atat mai putin sa rad).
Soferul si-a itit si el capul de dupa perdeluta cu modele si ciucuri a cabinei, intr-un final apoteotic, rostind ceea ce a devenit memorabila si nemuritoarea expresie “S-a stricat. Luati-l pe urmatorul.”
p.s. Am coborat apoi cu totii pe trotuar, dand marunt si mut din buze, pipaindu-ne incheieturile si privind cu teama spre obstaculul invizibil care pusese capat, mult prea devreme, fatidicei noastre calatorii. Soferul intepenise pe scara bus-ului intr-o mutenie perplexa, asteptand parca un miracol sau poate concentrandu-se sa dea timpul inapoi si sa evite, cumva, nefireasca intamplare. Din reveria lui l-a trezit o cucoana aranjata si gatita, dar cu intregul look brutal sifonat, cu o mimica vecina cu dementa si o voce gatuita, isterica, balbaita, tradand faptul ca tocmai o lasasera nervii: “Mortii ma’tii de cretin!!! Idiotul dracu’!!! Tu’z gatu’ ma’tii de tampit!!! D-zeii ma’tii!!! Tu’z neamu’ ma’tii, sa mori dracu’ de cretinu’ naibii!!! Idiotule!!! Tu’z pe ma’ta!!! Cu tot neamu’ tau!!!Sa te f*t in gura!!! Tu’z D-zeii ma’tii…”
Nota-rezumat de subsol: In dimineata zilei cu experimetul gaurii-negre, troleibuzul in care urcasem s-a defectat la plecarea din statie, zgaltaindu-ne urat. Am considerat ca cele doua evenimente pot avea o oarecare legatura.
September 17th, 2008 at 5:12 pm
MULTUMESC FRUMOS!!!!
September 17th, 2008 at 5:14 pm