Nu am spus-o niciodata aici, dar in curand PLEC. Nu am spus-o pentru ca nu interesa d.p.d.v. informational, iar cei apropiati mie aflasera vestea prin viu-grai, cu multa vreme in urma. Totusi, urmeaza sa fac marele pas al vietii mele. Ma mut din casa parintilor mei, din orasul meu, de langa familia si prietenii mei, pentru a-mi face un rost in viata, altundeva, langa altcineva.

cred acum ca Acest ALTCINEVA imi este suflet-pereche, iubit, companion pentru viitoarea noastra viata in doi si cel mai bun prieten. Am incredere in el, il respect, l-am ales impotriva intregului univers si parte din apropierea noastra s-a produs pentru ca din prima clipa am comunicat intr-un mod tulburator, care probabil a depasit cu mult in intensitate orice alta legatura virtuala de gen. Dar asta e alta poveste, a noastra , si nu face subiectul randurilor si gandurilor mele de acum.

Ce voiam sa spun insa… uneori ma intristeaza enorm sa simt ca intre noi apar fisuri, diferente de caracter, diferente vizibile de opinie care – desi sunt parte a acelui motoras complicat, care ne angreneaza intr-un tot unitar ce functioneaza tocmai datorita imbinarii perfecte a rotitelor noastre de diferite dimensiuni – ma deziluzioneaza, ma sperie si… ma intristeaza, cum de fapt, spuneam.

F A M I L I A constituie unul din subiectele vis-avis de care nu ne-am pus niciodata de acord.

D: vreau sa intelegi un lucru
D: si sa-l intelegi asa cum ti-l spun eu, nu cum crezi tu de cuviinta
D: am 33 de ani
D: am f multi ani in urma de cand eu nu mai discut problemele mele intime cu ai mei
D: de nici un fel
D: absolut deloc
D: si nu e nimic anormal sau rau in asta
ME: aici e vorba de o informare
ME: e anormal si rau, in opinia mea.
ME: pentru ca familia e acea adunatura de oameni carora le impartasesti viata ta si carora le pasa.
D: depinde
D: de la o familie la alta
D: si tu vezi lucrurile prin prisma ta
D: tu esti femeie
D: esti mai tanara, esti mai apropiata de varsta alor tai
D: nu ai plecat
D: spuneam ca nu ai plecat de la ai tai (desi a fost o perioada cat ai plecat totusi de acasa)
D: ideea e ca eu sunt aici, in casa cu ei, din cauza ca am fost un bou si mi-am futut viata cu o greseala
D: dar de gandit, gandesc totusi ca un om normal la varsta mea
D: si chiar nu mai simt de mult nevoia sa vb cu ei problemele mele. de fapt nici nu as mai putea.

Schimbul acesta de replici ma face, de cateori il recitesc, sa vreau sa arunc prosopul in ring. Gata lupta! cum zicea un cantelel, “i’m a lover, not a fighter!…” Dar, totusi, capacitatea si dorintea mea de a ajunge la un consens cad uneori victima acestui pradator, alintul cu iz de misoginism nevinovat (si-mi vin in minte acum apelativele unor indragostiti, “tampitica mea”, “idiotica mea” etc). Nu mai vreau, sunt satula sa aud (in viata personala, la birou, la TV, in filme si nu demult chiar pe net) replica-rege-a-tuturor-natarailor-care-nu-au-capacitatea-de-a-gasi-alt-argument: “tu esti femeie“.

Da, sunt FEMEIE. Si multumesc lui Dumnezeu pentru ceea ce sunt, cu toate defectele si imperfectiunile mele.

Cu toate acestea, imi iubesc familia nu pentru ca sunt femeie, intelegand de aici ca sunt emotiva, slaba si deci predispusa la sentimentalisme, ci pentru ca am crescut valorizand relatiile cu parintii, interiorizand cultul pentru familie, respectul pentru acesti oameni din a caror vointa m-am nascut, am crescut si ma pot acum bucura de viata, prin a caror grija nu mi-a lipsit nimic si carora ma simt datoare sa le ofer acum atentia si grija mea inapoi.

Am nevoie sa comunic cu familia mea nu pentru ca sunt o femeie tanara, ci pentru ca doar ei sunt ceea ce eu cunosc ca fiind stabil si securizant pentru viata mea. Nu mai sunt demult copil dar, totusi, cand ma doare capul sau burta simt nevoia s-o trezesc pe mama; si daca imi da ea un medicament, imi trece mai repede, pentru ca ea e mama si nimeni nu poate fi mai atent la nevoile mele, decat ea.

“Prisma” mea, de femeie (!), ma face sa cred ca a nu impartasi cu familia ceea ce se intampla important in viata ta este anormal, imoral si rau. Uiti ca ceea ce le da lor acum, la maturitatea nostra, un rost ca si parinti, este tocmai participarea pasiva la implinirea noastra ca oameni; ei au nevoie sa afle, sa stie, sa inteleaga, de multe ori chiar sa ne sufoce cu sfaturi si pareri, pentru ca altfel – dupa atatia ani petrecuti impreuna – nu le va mai ramane nimic. Batranetea? Linistea? Confortul? Ce sunt toate acestea cand copiii tai te imping departe, straini de grija si atentia ta? Noi, femei si barbati deopotriva, le dam lor un rost. La fel cum copiii nostri ne vor da noua un rost, poate singurul, si oare cat de tare te-ar durea pe tine sa stii ca fiul tau isi schimba cu totul viata, fara ca tie sa-ti spuna nimic, fara sa simta nevoia de a impartasi cu tine momentele frumoase ale vietii sale?! Care altul e rostul nostru pe aceasta lume, daca nu de a ne gasi implinirea, linistea si fericirea in familie? Cine-ti da tie valoare ca om, daca nu cei pe care ii lasi in urma ta?

D… dragul meu, ce trist vei fi atunci cand vei vrea sa le spui despre viata ta, iar ei nu vor mai fi aproape, sa te asculte… Cat gol va fi in sufletul tau, pe care eu nu voi sti sa il umplu…

1. Costin Says:
   September 27th, 2007 at 11:35 pm

   :/

2. WarArchangel Says:
   September 28th, 2007 at 12:55 am

   Api…nu pot sa ma abtzin ….da stiu k nu esti limitata….si totusi privesti doar adevarul tau….like judeci doar din prisma si pe baza familiei,principiilor–TALE<TALE<TALE-so nui chiar asa….unii parintzi merita impuscatzi….like pt unii copilaria este un razboi….parerea mea….si poate are el motivatzia lui,nu implika ceva din trecut intr-un viitor care poarta parfum de sigurantza si magie…te tzuk

3. carlitos Says:
   September 29th, 2007 at 5:43 pm

   evident. ma refeream la familia mea. MEA, MEA, MEA!
   si a lui.

   despre razboaiele altora nu vreau sa scriu, stiu si am vazut prea multe ca sa vreau sa ma gandesc la asta acum.

   p.s. nimeni nu merita impuscat. oamenii trebuie sa lasati sa traiasca cu povara propriilor greseli pe umeri. killin’ would be too easy.