Dimineata acesta am citit un articol care mi-a relevat inca o data mizeria, mitocania si uratenia tarii in care ma incapatanez masochist sa traiesc de 28 de ani. “Lupta pentru scaun”, intr-un cadru idilic si neprihanit… oameni in toata firea, parc-au dat in mintea copiilor cu totii.

Apropos de asta, eram mica-mica si mama-mare (bunica mea) ma invatase sa spun inainte de culcare “Tatal nostru…”, “Nascatoare de Dumnezeu…” si “Inger, ingerasul meu…” in aceasta ordine ierarhica fixa, fara greseli si fara intreruperi (altfel trebuia sa o iau de la capat), dupa care aveam voie sa discut personal cu “cei trei”, sa le spun ce-am mai facut peste zi, sa le cer iertare pentru micile minciuni si rautati si sa le cer mici favoruri pentru ziua de maine… Ultima parte imi placea cel mai mult, adormeam mereu cu sentimentul iertarii si mai ales cu sentimentul rezolvarii agendei de dorinte pentru a doua zi. De obicei interesele mele se invarteau asupra micului meu univers de copil, mereu “ceream” sa nu mai dorm la gradi de dupamiaza, sa nu primesc iar acasa galbenus de ou frecat cu zahar (al carui gust il detestam), sa castig la elastic sau sa fie apa calda ca sa pot face multa baie… Toate astea se intamplau intr-o vreme in care mama-mare stingea becul inainte de rugaciune, ca sa nu fim vazuti de afara si parati de vreun vecin la securisti, iar mie imi displacea total treaba cu intunericul, pentru ca mereu ma apuca somnul murmurand cele trei rugaciuni, ma incurcam, o luam de la capat si abia abia reuseam sa ajung la runda finala de tratative si negocieri…

Candva in acea vreme, mama-mare m-a dus la Inviere la catedrala… Copil fiind, ma plictiseau teribil slujbele de duminica, dar noptile de Paste imi placeau mereu, ma fascina imbulzeala aceea de oameni care cantau cu totii in cor si inconjurau biserica de 3 ori inainte de miezul noptii… Imi placea lumina calda data de sutele de lumanari aprinse, imi placea ca oamenii erau gatiti, barbatii purtau costum si femeile erau date cu ruj, iar fetitele ca mine erau care mai de care mai dichisite cu rochite noi… In acea noapte, catedrala era plina ochi de oameni, mai multi ca oricand… Am urcat cu greu la balcon, scarile pareau sa nu se mai termine si nimeni nu voia sa ne faca loc sa inaintam… Am ajuns la unul din balcoane, cineva m-a ridicat in brate sa vad peste pultul gros de piatra si atunci l-am vazut, pentru prima oara in viata, pe acel omulet cu par carunt si barba alba, imbracat ca un rege, tronand linistit in jiltul lui din drepata altarului…
Afost ca o vraja, era primul “rege” pe care-l vedeam cu ochii mei, batran si alb ca-n cartile mele de basme cu poze frumos colorate, cu mantia lui alba si sclipitoare, plina de pietre pretioase, cu coiful acela stralucitor, cu sceptrul greu, plin de incrustatii, cu figura inteleapta si blajina si cu un zambet atat de departe de noi ceilalti… Nu ma saturam sa-l privesc, sa-mi imaginez de unde a venit, unde e calul sau, sa ma gandesc oare ce zic oamenii mari despre el, oare unde e imparatia lui si cati copiii are printi si printese, sa ma bucur ca a venit chiar acolo la noi, cine stie de cat de departe…
Zilele urmatoare am continuat sa ma gandeasc la acea aparitie de poveste, care imi rascolise atat de tare imaginatia, si care m-a facut sa cred si mai tare in taramuri fermecate si povesti cu regi, regine, printese si printi pe cai albi… Ai mei s-au chinuit cu totii sa-mi explice ca nenea acela e Patriarhul Teoctist, ca e conducatorul bisericii si ca asa trebuie sa fie hainele lui, ca el este cel mai mare dintre popii tuturor bisericilor noastre, ca scaunul acela nu e tron si ca omul nu venise acolo cu calul… Nimic nu m-a descurajat, nimic nu m-a convins ca batranul acela era un muritor de rand, ca si noi toti. totusi, intr-o noapte, gandindu-ma la toate lucrurile astea, m-am rugat pentru el sa nu moara niciodata, “sa fie rege pana cresc eu mare si sa traiasca multi ani fericiti, ca in povesti”.

Acum eu sunt mare, iar el a asteptat ca eu sa cresc si abia apoi a murit, si ma gandesc acum cat de departe este credinta mea simpla, credinta noastra a tuturor, de uratenia si mizeria luptelor pentru puterea bisericeasca. Nu inteleg nimic din toate astea, nu vreau sa stiu nimic mai mult despre sinod, despre luptele pentru scaunul patriarhal, despre rufele vechi si murdare ale acestor batrani odata tineri, sa patrund in aceste culise mizere, depravate, unde mirosul de tamaie se pierde si lasa loc dohorii de porci transpirati, unde toti acesti regi devin fara voia lor slugi miloage la poarta puterii politice, ingenunchiati de CNSAS, de biserica rusa, de voci mai puternice decat vocile sfinte si cantarile ingeresti.

Sunt trista, regii mei cad unul cate unul, iar ingerasul meu nu ma mai asculta de multa vreme. De curand mi s-a parut ca vad un cal alb, am privit mai atent, era insa doar o pata pe retina, o mizerie-n ochi. Ma duc acum in pat, poate maine voi manca un galbenus frecat cu zahar, poate un miracol ma va tine acasa si voi dormi de dupamiaza si categoric ziua o s-o inchei cu o baie lunga… somn usor.