they were ment to be together. they were BABIES.

Esti atat de fericit, te simti implinit, cu totul! AI TOTUL. Ai o viata atat de frumoasa, iti faci planuri de viitor, Proiectezi visele in realitate de la casa cu ferestre mari, albe, pana la copiii pe care-i vrei alergand in jurul tau cat mai curand… and then you have nothing.

It’s just so sad! Sunt atat de trista, ca si cum toate astea mi s-ar intampla mie, si nu pot sa nu ma gandesc acum cat de fragile sunt relatiile dintre oamenii ce se iubesc! Ma-ineaca plansul, simt cat de usor ne putem prabusi in gol, fara putinta de a opri caderea si fara forta de a impiedica ruperea itelor cu care ne tesem vietile unii de ceilalti…

E dezolant. Te trezesti dimineata si descoperi ca omul de langa tine e un strain. E ca si cum n-ar mai, sau nu mai e deloc. Ireversibilul noului tau statut, acela de dumped lover, te arunca intr-un torent de stari fobice, disperare si furie, rage and anger, perplexitate, declin.

Trec zile, saptamani, luni… “telefonul nu mai suna, dar imi suna-n amintire…” zicea cantecul. Sau altul: “fotoliu din odaie si-o carte ce-ai uitat-o pe noptiera… o ultima tigara…” you’re so fuckin down. In the deepest shit.

Intr-o buna zi te gandesti, poate, la reconstructie. La clipa cand vei gasi forta sa te ridici si sa respiri din nou. Atunci cand nu mai doare pieptul, cand invingi starea continua de sufocare, cand renunti sa te pedepsesti pentru ca n-ai fost suficient de bun ca sa te pastreze alaturi.