Da, uneori dispar.

Evadez, fug, ma duc departe. Poate fi pe podurile batute de vant  ale Budapestei, in noptile ei racoroase si cu aroma de verde, sau doar undeva inauntrul fruntii mele. Pot fugi cu masina sau doar impinsa de motorasele din mintea mea, peste pupilele mele pot trece ore fara sa clipesc, intr-o noapte de ganduri pot incarunti cat pentru un an de viata, pot alerga pana atat de departe, pana la primii pasi…

Uneori dispar pentru ca mi-e frica, alteori pentru ca mi-e dor. Si uit. Intocmai ca mamele ce nu ajung sa simta decat bucuria unei noi vieti,  uit toate relele, tot ceea ce m-a ranit, tot ceea ce am detestat, iar acum imi pare totul altfel.

Atat de departe, ireversibil si trist…