Am ezitat.

Cel mai intelept pare a fi sa nu spui nimic. Sa ramai deoparte, sa nu te lasi intoxicat de acest chef-d’œuvre al jurnalistilor de pretutindeni, al bloggerilor de toate formele si culorile, dar mai ales a comentatorilor liber-intreprinzatori, care stiu cel mai bine ce si cum, si care se simt instigati parca la exprimarea cat mai vehementa a opiniei personale.

Auzind la radio stirea cu fata ingropata in munca, n-am putut decat sa zambesc. “Asa-i trebuie”, toleranta mea la intamplarile de acest fel fiind mult scazuta, iar sensibilitatea mult prea ridicata, in urma “vastelor” mele experiente profesionale. Ma indreptam spre birou, impreuna cu ceilalti colegi… si s-a facut subit liniste in microbuz. Fiecare a meditat cateva secunde la ceea ce tocmai auzise, fiecare si-a formulat ad-hoc o parere, pe care imediat a tinut sa o impartaseasca celorlalti, de parca toti o stiam pe acea Raluca de cand lumea, de parca am fi fost prietenele ei cele mai bune, indreptatite sa emita judecati de valoare, sa formuleze ipoteze si concluzii cu un tupeu si o siguranta ce mi-au facut rau. abia asteptam sa ajung la birou, sa caut mai multe informatii despre ce se intamplase… era 8:30 atunci cand mi-am deschis emailul si am gasit acolo linkuri catre povestea ei, trimise de diverse cunostinte deja satule de munca la acea ora inca matinala. Primul articol citit a fost acesta. Dupa care, a trebuit sa ma apuc rapid de munca. Pierdusem timp citind, imi neglijasem sarcinile de serviciu, back to work sucker! Cateva zile, n-am vrut si n-am avut nevoie sa aflu nimic mai mult.

Mi-a ramas insa in minte acesta “intamplare”. M-am gandit, am incercat sa inteleg. Si totul s-a transformat, pentru mine, intr-un enorm paradox. Raluca Stroescu parea sa-si fi dedicat aceasta etapa din viata, muncii. Din pasiune pentru munca ei, din dorinta de a ascede profesional, din obsesia pentru bani… numai ea stie de ce. Dar, pentru ca sa ti se intample asa ceva, trebuie in primul rand sa nu-ti mai doresti sa traiesti.

Ca sa citez din clasici, “ea ne priveste acum de sus”. Si rade, as spune eu. Rade pentru ca planul ei a functionat. Raluca a avut vointa de a muri. Voluntar. Nu exista motivatie, rationala sau personal-subiectiva, care sa explice stupiditatea si profunzimea dramei gestului ei lent-sinucigas. Moartea ei ne-a invadat mintea, trupul, sufletul, pentru ca fiecare dintre noi sa se simta vinovat. Sa privim inauntrul nostru, sa numaram orele dedicate muncii si clipele dedicate vietii personale, sa analizam felul anarhic in care ne construim si interiorizam anumite norme si valori personale, si in egala masura pe cele sociale, sa cantarim greutatea banului ca mijloc sau scop, dar mai ales sa constientizam modul in care fiecare se iroseste pe sine, pentru ca asa trebuie si asta inseamna sa fii om mare. Iar apoi sa ne scuturam palmele, sa tragem aer proaspat in piept si sa ne continuam drumul spre nicaieri.

Nu mai suntem sclavii nimanui, decat ai propriilor noastre slabiciuni. Tind sa cred ca perversitatea dreptului la libertate apare atunci cand iti ridici mainile de pe umerii cuiva stiind ca acel om a decis sa ramana langa tine, prin propria sa vointa. Si imi amintesc acum, extrapoland, de experimentul cu maimutele, atat de explicit si sugestiv pentru ceea ce am in minte acum. Oamenii (si sunt destui) nu mor in acest fel pentru ca au fost obligati direct sa munceasca pana epuizare si surmenare totala. Oamenii mor pentru ca aleg sa ramana fideli acestor cautatori si exploratori de slabiciuni umane.

In memoria Ralucai, precum si a tuturor celor care vor continua sa traiasca murind in acest fel absurd:

What does it matter to ya
When ya got a job to do
Ya got to do it well
You got to give the other fella hell

But if this ever changin
in which we live in
Makes you give in and cry
Say live and let die…

1. manifest pentru a trai « j o c · u r b a n Says:
   June 11th, 2007 at 11:11 pm

   [...] moartea ralucai a venit si a trecut la fel de repede ca o rafala de ploaie. din cand in cand, (inca) apar mesaje ratacite despre semnificatia mortii ei, despre valoarea si sensul vietii, despre cine e vinovat…. nici nu le mai citesc. s-o lasam sa se odihneasca in pace. din pacate, moartea ei nu a schimbat nimic, lumea sa invarte la fel, oameni continua sa se nasca si sa moara in fiecare zi. aproape ca am uitat cu totul. mortii ei i-au luat locul alte morti, la fel de “excentrice”, la fel de sinistre, la fel de goale si lipsite de substanta pentru sufletul meu sau al tau. ne (mai) pasa?! NU. [...]