… si, odata cu el, speranta unui cutremur, in urma caruia sa se prabuseasca, fara victime, intreg arsenalul de depozite si cladiri ce “deservesc”, indirect, mersul meu la lucru si, direct, sederea mea acolo, in fiecare fuckin’ zi lucratoare a saptamanii…

pentru cine nu stie despre ce vorbesc, eu lucrez aici:

… lucrez intr-un mediu ostil. agresiv. poluarea fonica nu poate intrece poluarea mentala, plantele mor oriunde le-am aseza, oamenii sunt rautaciosi, repeziti, paranoici, fiecare il suspecteaza pe celalat de tradare, iar sefii ne suspecteaza pe toti. uneori, insa, imi place. ridicolul situatiilor devine atat de absurd, incat nu mai poti decat sa razi. sa-ti faci cruce cu mana stanga, sa te uiti spre cer si sa le pui o vorba buna celor saraci cu duhul.

ce faci, insa, atunci cand te enerveaza atat de tare cineva, incat ai da orice s-o / sa-l ai in fata ochilor, adica mainilor, ca sa-i poti frange sira spinarii vertebra cu vertebra, in timp ce ii tragi cu gratie spitz dupa spitz in mutra, pana cand ii stergi de pe fata grimasa de surprindere aparuta cu un moment inainte, cand i-ai rupt mainile si i le-ai indesat in fund?! nu poti face asta, din pacate… si atunci te concentrezi cu fiecare celula si fiecare neuron, incercand din rasputeri sa-ti inabusi furia, sa te calmezi, sa nu te reversi ca potopul asupra colegilor aflati intamplator in preajma, sa nu iei monitorul si sa dai cu el de toti peretii… si uneori ajungi chiar sa te intrebi pentru ce mama naibii te-ai mai nascut.
iar daca nici asta nu functioneaza totdeauna… ce-ti ramene?! sa scrii pe blog. da, sa te descarci aici, pe taramul gandurilor tale secrete… pentru ca apoi, peste multa vreme, cand revii la sentimente mai bune si, sa zicem, cauti un job nou, oamenii sa te judece pentru gandurile tale, sa te condamne pentru ceea ce ai simtit candva, sa te execute pentru cuvintele tale…
am citit o multime de posturi referitoare la piata muncii in romania, oameni invinsi, sau invingatori, oameni capabili sau, dimpotriva, speculanti, angajatori profesionisti precum si indivizi de care, ca si candidat, as fugi vazand cu ochii, sau m-as lasa angajata doar pentru a-l desfiinta pe acesta cu tot cu firma si pentru a face un serviciu pietei fortei de munca romanesti.

stiu ca gresesc. in primul rand din cauza ca exagerez. am gasit acum un sac de box in care sa dau cu pumnii mei mici, pana obosesc. mi s-au intamplat atatea lucruri triste in ultimul timp, incat am devenit mai sceptica decat oricine, chiar paranoica, in privinta deficitului de profesionalism al angajatorului roman.

m-am angajat din vremea studentiei, intr-un domeniu fara nici un punct comun cu studiile pe care le urmam, cazand cu naivitate in capcana acelui job “temporar”, pe care majoritatea studentilor il cauta pentru a-si rotunji veniturile modeste. n-am putut sa renunt nici dupa absolvire, atunci cand, studiind oferetele de munca, am constientizat ca un job in domeniul asistentei sociale era renumerat cu salariul minim pe economie, iar eu castigam deja triplul acelui salar. am continuat pe acel drum, imi luasem prima mea masina, achitam un credit pentru ea, si astfel necesitatea pastrarii acelui job a devenit cea mai buna scuza a faptului ca mi-a fost teama sa renunt si sa incep sa fac ceea ce imi doream. de la zero, de acolo de unde incepe fiecare, la un moment dat. decizia mea, absolut materialista, dar care mi-a parut “inteleapta” pentru acele vremuri, a fost sa aman acel moment pe mai tarziu.

am ramas fidela acelui job, precum si companiei in sine, 4 ani. ma specializasem la locul de munca (aceasta fiind o alta formulare, mai diplomata, a faptului ca invatasem meserie direct, facand ceea ce trebuia sa fac), imi placea ceea ce faceam, ajunsesem intr-o pozitie, intr-o companie nationala, confortabila si nesperata pentru pregatirea mea, pozitie in care ma asezam linistita la masa in fata clientului meu (intamplator lider mondial pe segmentul sau de piata), dadeam raspunsuri corecte la intrebarile ce mi se puneau, analizam corect datele si situatiile prezentate, aveam pareri pertinente si, mai mult de atat, nu mi s-a reprosat niciodata nimic. ceea ce, in opinia mea, echivala cu faptul ca stiu sa-mi fac treaba bine si sa satisfac pretentiile cerintele impuse de clientul meu. aveam un deosebit respect pentru managerul general al companiei, un om in varsta, conservator, dar integru si cu o viziune extraordinara, cu o capacitate de organizare formidabila. un om de mare caracter, un profesionist, pe care il voi admira mereu. eram multumita, avem un salar multumitor, colegi de nota zece, libertate de a-mi organiza munca in orice fel, atata timp cat dadeam bune rezultate, aveam un client ale carui standarde de performanta ma stimulau in permanenta sa dau mai mult… si mai mult… si mai mult… pana in momentul in care ceea ce faceam a devenit un automatism. n-am mai gasit nici o provocare, nici un stimulent. m-am plictisit. n-am vrut sa plec, sa renunt. am discutat, am argumentat criza personala prin care treceam, am cerut sprijinul superiorilor, am cerut alte taskuri, aveam nevoie de ceva nou, de o provocare, de o mica “diversiune” in munca mea. mi s-a raspuns ca: “nu poti face altceva. avem nevoie de tine acolo, nu putem lasa pe altcineva in locul tau, nu s-ar descurca”. agonia a durat 6 luni, am tacut, m-am autoalimentat cu frustrari, pana cand in peisaj a aparut “marea provocare”… nu i-am cautat eu, n-am aplicat pentru joburi, nu dadusem sfoara in tara… ei m-au racolat, auzisera ca “sunt buna”, aveau nevoie de mine in echipa lor… and they made me an offer i couldn’t refuse.

am plecat fara nici o ezitare, fara nici un dubiu. am lasat in urma o companie nationala rigida, imbacsita si deloc inovatoare, o companie ce simteam ca nu ma mai vrea, nu ma mai valorizeaza, pentru una multinationala, cu o prezentare impecabila… un salt urias. il apucasem pe Dumnezeu de un picior! numai ca, putin dupa aceea, mi-a dat cu el gura.

ce nu stiam atunci (dar stiu acum) este ca, intr-o companie (fie ea si multinationala) condusa de romani, numai “buna ziua” trebuie sa ramana verbal. restul, fiecare detaliu privind conditiile de munca, salarizarea, bonificatiile, atributiile si responsabilitatile, trebuie stipulate clar in contractul de munca… altfel, risti sa ramai cu nimic. mi s-a spus, si am crezut, ca majorarile salariale se fac o data la 3 luni. saptamana trecuta am “beneficiat” de a doua marire, in 17 luni de munca. de cate ori am adus in discutie acest aspect, am aflat ca “nu e momentul acum”. mi s-a spus ca lunar, in functie de profitul adus companiei, se pot oferi prime de realizari. in 17 luni am triplat plafonul de realizari peste target-ul impus departamentului meu. nu am primit niciodata nimic suplimentar. “poate luna viitoare”, sau “viena nu a aprobat”.
nu ma angajasem insa acolo doar pentru bani, am inchis ochii, am mers inainte, am cautat alte satisfactii, incepand cu cea personala a lucrului bine facut. am renuntat total la fumat in timpul programului de lucru, pentru ca asa am promis la angajare, intrand intr-o companie cu o politica severa de conservare a mediului inconjurator si a propriilor angajati. dar nu am ascuns niciodata ca sunt fumatoare si totusi, sau poate tocmai de aceea, am fost discriminata direct pentru acest tabiet, de catre sefii mei nefumatori. ulterior, am continuat sa primesc bine negre, din urmatoarele motive: pentru ca nu-mi plac manelele, ca si sefului meu… pentru ca l-am corectat gramatical atunci cand intentiona sa trimita o corespondenta incarcata de perle… pentru ca am adus in discutie faptul ca cineva face constant pipi pe colacul toaletei, si pe langa aceasta… pentru ca am indraznit sa afirm ca cea mai importanta resursa de care dispune o companie este cea umana, nu sunt banii… pentru ca sunt “filozoafa”… pentru ca nu-mi pasa ce fac, deoarece nu tip incontinuu la telefon, nu-mi injur colaboratorii si ii tratez civilizat chiar si atunci cand avem o problema, ceea ce denota, de altfel, ca nu stiu sa ma impun… pentru ca am descoperit, intamplator, “afacerile la negru” ale sefului meu de departament, cu care prejudicia direct compania… pentru ca le-am facut publice sefului lui, despre care am aflat ulterior ca merge mana in mana cu cel mic… pentru ca am afirmat ca imi plac copiii, si imi doresc o familie, ceea ce denota ca nu sunt loiala companiei… pentru ca am vrut sa donez sange, deci am cerut o dimineata libera… pentru ca nu stiu sa fiu umila si sa tac.

de ce sunt inca aici, de ce ma complac in acest kkt impas?! pentru ca intre timp mi-am luat o masina mai scumpa, adica un leasing mai mare, pe care nu-l pot acoperi altfel. pentru ca mi-am pierdut increderea in angajatori, si mai ales in mine, ca si candidat. pentru ca am risipit 6 ani lucrand intr-un domeniu ce nu mi se potriveste, iar acum imi este cu atat mai greu s-o iau de la inceput, pentru ca aici continui sa castig cel putin triplul unui salar in asistenta sociala, pentru ca nu stiu sa fac altceva, pentru ca intr-o alta companie – pe pozitita pe care sunt acum – ar fi la fel… am 100 de motive pentru care sunt vinovata de tot. ar fi inca atatea de spus… ma opresc, insa, aici… ma simt sunt atat de obosita.

cine seamana vant, culege furtuna.

1. fac greva « j o c · u r b a n Says:
   July 10th, 2007 at 9:48 pm

   [...] la 30 grade al unei conducte sparte chiar aici langa noi. my job sucks big time, care-va-sa-zica, am mai spus-o. dar pana acum n-am avut confruntari cu acest nou inamic, mirosul acesta ingrozitor de partz [...]

2. sunt anosta :( « j o c · u r b a n Says:
   March 6th, 2008 at 11:33 pm

   [...] dar sa se preteze macar partial la atributul de “bresa in sistem”. Dar nu. Cu-adevarat am obosit. Au venit schimbari, au trecut peste mine ca tavalugul, aplatizandu-mi mutra laolalta cu bocceluta [...]

3. Alex Says:
   August 12th, 2008 at 7:41 pm

   Salut!

   Lucrezi intr-o banca, nu? Cred ca suntem colege…trec prin aceleasi probleme. Momentan, eu incerc sa nu ma enervez, sa ma implic cat mai putin si incet, incet sa caut, totusi, altceva…chiar daca peste tot e la fel…

   Rezista! Suntem mai multi in situatia asta!

   Cu bine,
   Alex

4. carlitos Says:
   August 13th, 2008 at 12:37 pm

   Nu lucram intr-o banca, era o simpla multinationala… da’ tot aia.
   Acum am scapat, din primavara m-am refugiat intr-un SRL “tata si Fiul”, unde ma simt foarte bine.

   Succes si tie!

5. a mai trecut un weekend… « Says:
   September 2nd, 2009 at 4:01 pm

   [...] Acum puteti citi si comenta despre weekendul si zilele intr-o mutinationala pe adresa noului meu blog: jocurban.ro [...]