Din seria “De ce iubim cainii comunitari”…

Motto: in acesta seara s-au implinit 8 zile de cand m-a muscat un maidanez de picior.

Episodul I (expozitiunea): ora 18:30. Care-va-sa-zica este o dupa-amiaza insorita de 4 aprilie… Ma plimb agale pe aleea inverzita ce duce spre bloc, distrasa si complet furata de peisaj. Relaxarea de dupa job, bucuria de a cobori mai repede din microbuz si de a face cativa pasi pe jos, spre casa… Moment in care simt o durere acuta, brusca si foarte puternica pe gamba stanga. Intorc capul tipand si… constat cu stupoare ca am o chestie mare, maronie si blanoasa, atarnata de picior. Intru in stare de soc. Cateva secunde bune ma lupt disperata sa ma eliberez, scuturand din picior ca electrocutata… Apoi, infricosata de urletele mele salbatice, fiara imi da drumul fugind cu lasitate printre blocuri.

Episodul II (intriga): ora 18:35. E prima mea muscatura. My very first time. It should had been special, but… Halal spectacol, nimeni pe strada, cativa curiosi rasariti la geamuri se retrag discret dupa perdelute in momentul in care incep sa strig, vorbind singura, intreband in jurul meu al cui e cainele, cine raspunde de el… Se pare ca e al nimanui. Ceea ce face din el un caine protejat, un comunitar. Imi dau seama ca am de-a face cu un maidanez dupa look-ul trendy, rebel si total dezordonat, pe care-l avea blana lui latoasa si murdara.
Ma retrag schiopatand inlacrimata spre vastele mele apartamente. Nu e cine stie ce rana, dar a apucat de mi-a sfasiat blugii si mi-a tras doua zgarieturi lungi si insangerate pe glezna. Acasa, circ. Tata insista sa merg la medic, incepe seria telefoanelor de amenintare la primarie, de denunt al cainelui la clubul hingherilor, de plangeri la toate “institutiile abilitate”.

Episodul III (desfasurarea actiunii): ora 19:00. Merg la Urgente, la Spitalul  Municipal. Holul de asteptare, fiind totodata si intrarea principala a spitalului, e intesat de lume. Tbc-isti, muncitori insangerati, betivi in inconstienta, indivizi palizi sprijiniti de toti peretii. Incepe seria replicilor de tip Seinfeld: “Cum se asteapta aici? Se sta la rand, in ordinea sosirii? Sau dupa cat e de grav?”; raspuns: “Nuuuu, te striga EI…”; “Bine, dar in ce ordine te striga?”; “Aaa, pai in ordinea bolii…”; “Si de unde stiu ei ce boala ai?”; “Pai le spuneti dumneavoastra cand va striga…”
Ma simt total depasita de logica acestei conversatii si ma retrag resemnata intr-un colt. O doamna lungita pe bancheta ma priveste gol si-mi suiera printre dinti, intre doua icnete: “Io cu fierea astept de la unu jumate…” Ma uit la ceas, aproape 8 seara. Welcome to Romania. We have cookies.
Asa ajung sa constat cat de bine e sa ai un verisor care sa lucreze la departamentul IT al spitalului si care sa-ti recomande cum si unde sa te duci ca sa “te rezolvi” repede… Ajung la chirurgie, 2 medici rezidenti se invart amabili si extrem de interesati in jurul meu, ma dezinfecteaza si ma vaccineaza cu un anti-tetanos care mi-a paralizat bratul cateva zile bune, ma panseaza si ma trezesc apoi cu o trimitere in mana, catre Spitalul de Boli infectioase, unde trebuie sa merg pentru vaccinul anti-rabic. “Nu avem aici…trebuie sa va ia ei in evidenta… pe dumneavoastra si cainele.”
…And of course! sa nu uit. Neaparat in asemenea situatii este de datoria medicului sa se ocupe de toaleta pacientului:

Episodul IV (punctul culminant): ora 21:00. Vin acasa, ma schimb, iau masina, conduc cu dificultate pana la Spitalul de boli infectioase. Alta viata… un parc stufos si plin de alei inconjoara cladirile spitalului, liniste pretutindeni, natura si bancute ca la statiune. Tratez cu portarul, imi da voie sa parchez la botul calului, ii multumesc si-l numesc zambind “cel mai amabil portar din cati am intalnit“, iar el insista sa ma conduca personal si plin de zel pana la camera de garda… Ii multumesc din nou, ma preda asistentei si se retrage mandru spre ghereta lui. Apare medicul de garda, ma examineaza absent, se retrage la biroul lui si incepe sa mazgaleasca la catastif chestii despre mine si muscatura in cauza. Apoi purtam urmatorul dialog (reproduc din memorie):

- Astm, ulcer, sarcina, intolerante, alergii?… (3 secunde)
- Nu cred…
- Alte probleme de sanatate?
- Nu cred…
- Cunoasteti cainele?
- Nu.
- AL CUI ESTE?
- Nu stiu, nu-l cunosc!… cred ca era vagabond…
- Cum stiti asta?
- Pai… arata a caine vagabond…
- Adica?!
- Pai nu era de rasa, nu avea lesa… era murdar…
- Bun. TREBUIE SA URMARITI CAINELE 10 ZILE.
- Cum adica sa-l urmaresc?
- … Aaaa, nu toata ziua, stati linistita! Sa-l urmariti o data pe zi, de exemplu seara. 10 zile.
- Dar cum adica sa-l urmaresc?! Ce sa urmaresc?!
- Sa-l cautati si sa vedeti daca mai traieste.
- …! …! …! … Bine, si daca nu-l gasesc?!
- Daca nu mai traieste inseamna ca a murit. Adica a fost bolnav. Turbat.
- ?!?!…
- Dar daca nu-l gasiti, se poate doar sa fie in alt loc. Caz in care, daca traieste peste 10 zile, e sanatos… SI ATUNCI NU AVETI NIMIC.
- ????? Adica daca moare cainele in 10 zile, am ceva?!
- Bine’nteles. Aveti rabie.
- Pai NU-MI FACETI VACCIN antirabic?!
- BA DA! DAR NU AVEM.
- ??!!…
- Puteti sa-l faceti 10 zile de acum incolo. Daca moare cainele in 10 zile, deci daca a fost bolnav, trebuie sa va vaccinati… pentru ca altfel, daca va imbolnaviti, boala nu mai poate fi tratata si muriti. Daca insa cainele e sanatos, nu patiti nimic.
- Pai si eu cum o sa stiu asta?!?!
- …Domnisoara, v-am spus! Urmariti cainele!
- Dar tatal meu l-a reclamat la hingheri… poate va fi luat intre timp…
- NU VA FACETI GRIJI, n-o sa vina nimeni sa-l ia!
- Dar poate fi un pericol pentru cei din jur, pentru copii, pentru oricine… nu se poate face ceva?
- Pai daca e turbat, moare oricum pana sa-l ia. Si gata. Si daca e sanatos, atunci oricum nu e nimeni contaminat…

Ma simt ca in twilight zone. Privesc fix in ochii medicului si astept un verdict al suprematiei idioteniei la unul dintre noi doi. El ma priveste amuzat, cu un zambet larg. Imi prescrie o reteta pentru ceva antibiotice si anti-inflamatoare, imi pune urmatorul diagnostic (din seria “vand patut copil de lemn” sau “barci copii de cauciuc”):

Apoi se retrage (la nani), nu inainte sa ma puna sa semnez ca am luat la cunostinta informatiile cu privire la contaminarea cu rabie.
Caut apoi o farmacie, aflu ca un vaccin anti-rabic costa undeva spre 100 lei (noi) si… decid sa mai astept. In fond, am la dispozitie 10 zile sa decid daca vreau sau nu sa joc aceasta mini ruleta ruseasca.

Episodul V (deznodamantul): Intre timp, in aceasta dupa-amiaza, in timp ce deschideam geamul sa aerisesc, am reusit sa surprind urmatorul instantaneu:

DECI TRAIESTE.
and so do I… cel putin pentru inca 2 zile?!

1. asteptand ploaia « j o c · u r b a n Says:
   July 4th, 2007 at 9:20 pm

   [...] garaje, intre ele praf… euro-pubelele, uneori cate un euro-scormonitor-in-gunoi sau cate un euro-caine-comunitar… totul s-a parapadit, n-au ramas pe afara decat vecinii imbatraniti si ei, cu maieurile lor [...]

2. Adelina P. Says:
   September 10th, 2009 at 1:08 pm

   Si, ti-ai mai facut vaccinul pana la urma sau nu??? Nu de alta, dar eu am o “obsesie” cu rabia. Cu alte cuvinte, ma simt terorizata. Parca “o vad” peste tot, in orice caine, in orice pisica. De aceea vreau sa stiu. Articolul tau e foarte bine scris. M-a amuzat pe cinste.

   P.S.- Sper ca nu trimit mesajul in neant. Totusi mai traiesti, nu? ))

3. Carla Says:
   September 10th, 2009 at 1:12 pm

   Da, trăiesc bine-mersi!

   Dar mi-am făcut vaccinul.

   p.s. Trăieşte şi câinele… l-am văzut deseori, ulterior, prin zonă…

4. Copiii noștri au nevoie de noi sănătoși « De-a mama, tata si copiii Says:
   September 23rd, 2010 at 12:43 pm

   [...] m-am julit totuși într-un metal ruginit. Doar pentru atâta?! am replicat eu, deja agasată de amintirea statului la coadă o seară întreagă, la Urgențe, pentru o injecție similară… cum să-mi pierd eu timpul, așteptând ore întregi la Urgențe, printre oameni cu [...]