Aseara am asteptat autobuzul. Am alergat spre statie pana la limita unei crize de splina, pentru ca odata ajunsa acolo sa constat ca am sosit cu 10 minute prea devreme. Binenteles, de data aceasta, autobuzul NU a venit mai repede, asa ca m-am ascuns sub acoperisul refugiului pentru calatori (m-am gandit tot drumul oare cum se numeste “chestia” aia montata in fiecare statie si nu mi-a venit nici o alta denumire in minte). Ploua mai mult torential decat mocaneste.

10 minute. Mi-am studiat jeansii uzi pana la genunchi, apoi cizmele de piele intoarsa in interiorul carora imi simteam sosetele mustind si degetele incretite de la umezeala, si de acolo suvoiul tulbure si interminabil ce se revarsa pe langa borduri, cautand o cale de a reface circuitul apei in natura. A trecut 1 minut. “Imi trebuie neaparat o pereche de cizme noi, fara cusaturi exterioare“. Spatiul ingust al statiei se animeaza. Un cuplu zgribulit, giugiulindu-se cu chicoteli si plescaituri zgomotoase sub o umbrela rosie. Neconvingatori. Apoi o tanti grasuta, cu parul soios, sau poate doar ud, prins intr-o coada lunga de cal, purtand o sacosa de panza pe care se ferea s-o aseze pe asfaltul noroit; asa ca a ramas inclinata cu totul pe o parte, ca intr-un exercitiu de stretching involuntar. In mana cealalata o umbrela neagra, dar neincapatoare, siroindu-i pe umeri.

“Asteptati expresul?“
“Da“, am tresarit si eu si doamna uda.

Nu observasem cand a aparut; trecut de 50 de ani, imbracat saracacios, mi-a facut imediat impresia unui individ care, daca m-ar fi gasit singura in statie, si-ar fi scos-o si mi-ar fi aratat-o fara nici o remuscare. M-am dat un pas inapoi, intr-un gest devensiv involuntar, cautand incurcata privirea doamnei cu sacosa.

“Si eu.“ Liniste.
“Ma duc acasa. Mi-a intrat ploaia asta pana in pantaloni.“
(Eram sigura!) Liniste din nou.
“N-a trecut inca…nu ? Nu vreau sa-l pierd.“
“Nu inca“ intervine neutra doamna cu sacosa.
“Hmm! Ce porcarie. Am luat-o de la treisopt-de-mii. Asa-mi trebuie.“

Curiosi, am ridicat cu totii ochii spre el. Strangea cu ambele maini manerul unei umbrele albastre in carouri, anemica, cu spitele rupte, atarnandu-i ridicol de jur imprejur, intr-o forma imposibil de reprezentat.

“Da, da…“ ingana doamna politicos. Nenea ranjeste incantat de micul auditoriu castigat, trage aer adanc in piept si declanseaza asaltul.
“Ieri am luat-o! Chiar ieri! Am auzit ca o sa ploua zilele astea. Si-am intrat la treisopt-de-mii si m-am gandit ca dom’le, fumez un pachet pe zi, o umbrela pot sa-mi iau si eu. ‘Zgura mamii lor de spite… Turcisme!“
“Ei… marfa chinezeasca“ il corecteaza doamna.
“Chinezisme! Turcisme! Tot rahatu’ala e! Astia nu fac altceva decat sa-si bata joc de noi! In tara noastra, doamna, nu-ti mai poti lua nici macar o umbrela. Mama lor de hoti!“
“Ei… stiti cum e vorba jidanului, nu ? Stiti?“ il priveste doamna intrebator, asteptand categoric raspunsul corect.
“Pai cum sa nu stiu?! Normal ca stiu!“
“Cum zice, ha?!“ insista doamna, ridicand iritata vocea.
“Ei, cum zice! Zice ca asa patesti daca iei un lucru ieftin si prost… o sa-i platesti de 3 ori pretul!“
“Pai atunci ?!“ exclama doamna triumfatoare. “Atunci ?! Asta v-a trebuit, asta aveti!“

Au mai trecut cateva minute… 3, poate chiar 4, soseaua uda, pustie, nci urma de faruri de autobuz. M-a fascinat intotdeauna cum astfel de personaje pot dezvolta asemenea discursuri interminabile, ca si cel care a urmat aici… un monolog fara cap si coada, fara punctuatie, fara coerenta sau consistenta, singurele secunde de tacere fiind cele necesare reincarcarii plamanilor cu aer proaspat si ud.

“…. Ehe, ce buna a fost umbrela aia… ani de zile, doamna, uite asa un maner gros avea…. spitele, lucratura de om priceput… si varful tare, de lemn, uite-asa lung… tare, domana, puteam sa ma sprijin in orice… eram la paine pe vremea aia, tanar… alte vremuri, doamna… de pe cand eram copil mi-a fost scris sa lucrez la paine… tata, d-zeu sa-l ierte, ne ducea cu tramvaiul pana langa fabrica… trecea tramvaiul pe acolo, nu-l deviasera astia… ditamai malaxorul, doamna, cuva cat n-o cuprindeau doi oameni… comunistii au inceput sa ne ia totul, si drojdia, da sefu’ de sectie a modificat reteta, scria mai multa, primea mai putina, painea iesea cum trebuie… tot buna, domana, ani de zile a mancat orasu’ asta paine facuta de mainile mele… in tura de noapte ieseam in curte, fumam cu baietii, dadeam pe gat una mica, dadeam o carte, unu’ dormea, unu’ lucra, ne ajutam ca fratii si nimeni n-o ducea rau… duceam acasa faina in haina, intram slabi, ieseam grasi … ma stiau aia, eram acolo de copil, taica-meu m-a invatat ce-i painea de cand mi-a dat s-o manc… he-he, generatii de sefi si directori au venit si s-au dus dracu’, pe noi astia de pe sectii nu ne-a miscat nimeni de-acolo… bunicu dupa tata a fost svab, l-au luat si n-a mai venit, dar noi tot nemteste am vorbit acasa, jumate nemteste, jumate ungureste… imi ziceau pe sectie svabu, ma stia toata fabrica, cu mine daca erai prieten, n-aveai dusmani… si daca ploua, cu umbrela aia mai duceam cate o colega la statie, o mai mirosem pe langa gat acolo sub umbrela, astea radeau, femei usoare, femei de schimbul trei… le inghesuiam noaptea prin magazii, ne distram si noi cu ele, ca barbatii… ei, nu ziceau nu, le placea si lor, chicoteau, tipau, lacrimau, da’ ridicau fundu una-doua, catelele… “

1. sorecarul Says:
   March 12th, 2007 at 7:07 pm

   femei…
   de schimbul trei.

2. carlitos Says:
   March 13th, 2007 at 11:04 pm

   … asa se explica de ce uneori mai gasim in paine cate un fir de par gros si carlionat…

3. fotbalistu Says:
   October 7th, 2007 at 7:36 pm

   bunicu dupa tata a fost svab, l-au luat si n-a mai venit, dar noi tot nemteste am vorbit acasa, jumate nemteste, jumate ungureste… imi ziceau pe sectie svabu, ma stia toata fabrica, cu mine daca erai prieten, n-aveai dusmani… si daca ploua, cu umbrela aia mai duceam cate o colega la statie, o mai mirosem pe langa gat acolo sub umbrela, astea radeau, femei usoare, femei de schimbul trei… le inghesuiam noaptea prim magazii, ne distram si noi cu ele, ca barbatii… ei, nu ziceau nu, le placea si lor, chicoteau, tipau, lacrimau, da’ ridicau fundu una-doua, catelele… “
   =))