Mihaela este prietena mea. Ne cunoaștem din primul an de facultate, am împarțit – de-a lungul anilor – aceeași țigară, același bilet de troleibuz, aceleași fițuici la examene… am petrecut 4 ani împreună, cu bune și rele. Am fost domnișoară de onoare la nunta ei, am primit cu bucurie vestea nașterii copiilor ei, iar ea s-a bucurat, la fel, pentru fetițele mele… Dumnezeu a făcut ca, până de curând, să împărtășim o mulțime de lucruri frumoase, însă acum Miha are nevoie de ajutorul meu.

Mihaela e demnă, s-a ferit să ceară ajutorul celorlalți câtă vreme a crezut că-și poate rezolva problemele prin propriile ei puteri; chiar și acum, în ceasul al doisprezecelea, s-a jenat să ceară, i-a fost rușine să întindă mâna fără a avea vreo certitudine că se poate achita de datorii, într-un termen rezonabil…motiv pentru care, la fel ca și mine, și ceilalți câțiva ”prieteni” ai ei s-au eschivat să o ajute în vreun fel. Trăim vremuri de criză și cine mai are de unde să rupă gratuit, pur și simplu, pentru sănătatea unui copil, nu-i așa?!

Mi-am dat seama, astăzi, că nu sunt om dacă nu încerc să-mi ajut nici măcar prietenele, atunci când e vorba de sănătatea copiilor lor! Mi-am privit fetițele și mi-a fost teamă de mâna lui Dumnezeu, m-am întrebat de ce nu fac mai mult și de ce nu mă pun în pielea Mihaelei, ca să simt disperarea pe care o simte o mamă încercând să-și vindece copilul bolnav…

Vreau din suflet să o ajut pe Miha, cu oricât de puțin, iar pentru asta orice ajutor este binevenit!

***

Raul și David, băiețeii gemeni ai Mihaelei, sunt doi copii minunați. Acum au doi anișori și jumătate, se joacă, râd, se comportă ca doi copii absolut normali și se iubesc enorm unul pe celălalt. Nimeni nu știe că, în spatele acestei vieți aparent normale, David este bolnav și are nevoie de o serie de intervenții chirurgicale pentru care părinții săi nu găsesc resursele financiare ca să-l poată vindeca.

Raul și David s-au născut la 8 aprilie 2008, în urma unei operații cezariene efectuată de urgență, în ultimele săptămâni de sarcină între cei doi feți apărând sindromul transfuzor-transfuzat (o afecțiune ce apare în sarcinile gemelare univiteline, prin care unul din feți ”fură” sângele necesar dezvoltării celuilalt, acesta din urmă oprindu-se din dezvoltare și survenind chiar decesul său). La naștere, Raul a cântărit 2800 gr, fiind un copil perfect sănătos, în timp ce David s-a născut cu doar 1200 gr, fiind necesare 6 săptămâni de spitalizare pentru monitorizarea dezvoltării și evoluției sale, în secția de prematuri.

A trecut acest hop și, timp de un an, am crezut că Mihaela este fericita mămică a doi băieței sănătoși și frumoși, controalele periodice ale lui David aducând mereu vești îmbucurătoare vis-a-vis de dezvoltarea sa. Mihaela nu a spus nimănui, nici măcar nouă – prietenelor sale – că David fusese diagnosticat, după naștere, cu Hipospadias penoscrotal de gr. III. Am aflat acest lucru doar după un an, timp în care David a fost consultat de mai mulți chirurgi pediatri din Timișoara și i-a făcut o mulțime de analize, Mihaela documentându-se despre tot ce presupune această afecțiune și încercând să rezolve cu discreție problema medicală a băiețelului ei.

Hipospadias este o afecțiune a organelor sexuale externe masculine, constând într-o deschidere anormală a uretrei (orificiului de urinare fiind localizat fie la baza penisului sau chiar pe perineu, fie de-a lungul glandului). În funcție de gravitatea sa (gradul IV fiind cel mai sever), hipospadias se tratează printr-o serie de mai multe intervenții chirurgicale, care urmăresc în primul rând reconstrucția uretrei și prelungirea  canalului urinar până în vârful penisului, asigurarea funcționalității acestui canal, iar ulterior reparația plastică a zonei operate. Netratată, hipospadias duce la infertilitate și incapacitatea de a avea viață sexuală, infecții severe ale tractului urinar, la dureri datorate curburii și dezvoltării nefirești a penisului (uretra fiind prea scurtă), precum și la incapacitatea de a urina ”normal” (din picioare). Vârsta optimă pentru operarea hipospadiasului este cuprinsă între 6 luni si 12 luni, atât din punct de vedere al dezvoltării organelor genitale, cât și pentru faptul că băiețelul nu conștientizează intervenția chirurgicală și trauma recuperărilor post-operatorii.

David are acum doi ani și jumătate, își vede frățiorul urinând normal și întreabă el de ce nu poate face asta… Îl așteaptă, în curând, grădinița, cu ceilalți copii pe care îi va vedea făcând lucrurile altfel decât le poate face el și fiind văzut, la rândul lui, de ceilalți copii…

Operațiile de hipospadias realizate în spitalele de copii din România, de către cei câțiva medici români care practică această intervenție, au o rată de eșec de peste 50%. Copiii sunt chinuiți de-a lungul mai multor intervenții (minim 5-6), majoritatea fiind repetări succesive ale unei prime operații nereușite, pentru ceea ce – în străinătate – se realizează în două, maxim trei intervenții de către specialiști. Chiar și așa, după șirul nenumărat de operații, mare parte din copii rămân cu problema medicală nerezolvată, în cele din urmă părinții fiind nevoiți să apeleze la clinici din străinătate, nu numai pentru a-și vindeca copiii, cât și pentru a ”repara” ceea ce medicii români mai mult au stricat. În clinicile din Europa, o intervenție de acest fel ajunge până la 15.000 euro.

În urma experienței mai multor părinți, Mihaela a aflat de reușita operațiilor de acest fel ale unui specialist de renume, Dr. Ahmed Hadidi, care efectuează acest tip de intervenție chirurgicală, periodic, în mai multe țări europene. Cele două sesiuni anuale de operații efectuate în România s-au derulat, până anul acesta, la Spitalul de copii din Zalău, unde Dr. Ahmed Hadidi era secondat de Dr. Toth Istvan, Șeful Secției de chirurgie. Din păcate, în iarna anului trecut, Dr. Toth a decedat în urma unei pneumonii, programările pentru operațiile de anul acesta fiind anulate. Până în prezent, niciun alt medic din România nu s-a arătat interesat să colaboreze cu Dr. Ahmed Hadidi, pentru continuarea acestor intervenții în România.

În urma unei prime consultații efectuate anul trecut la Dr. Hadidi, Mihaela a primit două vești: cea bună a fost că afecțiunea lui David  - deși severă (orificiul urinar al lui David fiind localizat la intersectia dintre gland si testicole, medicii români arătându-se rezervați în ceea ce privește reușita operațiilor) – poate fi teoretic vindecată în decursul a două intervenții chirurgicale. Vestea proastă a fost că tariful celor două intervenții a fost stabilit la suma de 6000 euro.

Întrucât Dr. Habibi a anunțat oficial că nu va mai opera pe teritorul României,  în acest moment singura speranță a Mihaelei este programarea lui David pentru luna noiembrie la Spitalul de copii din Szeged – unde s-au făcut demersuri pentru a se opera, într-o sesiune specială, mai mulți copii din România aflați încă pe listele de așteptare. Însă, pentru intervenția de la Szeged, la tariful celor două operații se adaugă costurile de spitalizare, însumând 1500 euro în plus…

Părinții lui David au încercat să adune suma necesară prin propriile lor puteri. Nu au reușit, din păcate, să pună deoparte acești bani, ratând – din această cauză – ultimele două sesiuni de operații derulate la Zalău, anul trecut… Acum mai au la dispoziție doar două săptămâni pentru a achita intervenția de la Szeged, sau să o rateze și pe aceasta, îndepărtându-se și mai mult de posibilitatea de a-și  putea opera băiețelul.

Mihaela știe și mulțumește lui Dumnezeu că David nu se zbate între viață și moarte – asemeni altor copii – însă e mamă și își dorește cu disperare să-și vindece copilul fără a-l chinui cu operații nereușite, să-l poată duce la grădiniță, să fie un copil normal și, atunci când va fi mare, să știe că poate fi un adult normal, că-și poate întemeia o familie și poate avea proprii săi copii…

David și mama lui speră, iar eu alături de ei, într-un mic miracol financiar. Mai au două săptămâni la dispoziție pentru a putea achita jumătate din sumă, restul urmând a le fi necesari la a doua operație, pese șase luni.  Orice ajutor, oricât de mic, le poate fi de folos!

__________________________________

UPDATE:

Întrucât Mihaela nu are cont curent, locuiește în afara Timișoarei și nu dispune de internet pentru a-și verifica situația unui cont, am decis ca momentan să folosim unul din conturile mele, pentru a putea verifica mai ușor, prin internet banking, eventualele donații…

CONT:

RO 34 MILB 0000 0000 0023 9775 – LEI

RO  44 MILB 0000 0000 0023 9789 – EURO

Deschise la MILLENNIUM BANK

Specificație: DONAȚIE DAVID

Titular: BANU CARLA-MARIA

Contact: MIHAELA BUREAC tel. 0727.702.651

BANU CARLA-MARIA tel. 0766.478.085

Urmează ca în următoarele zile să revin și cu documente medicale scanate, care să ateste diagnosticul lui David.

Citesc, în sfârșit, Jurnalul Oanei Pellea. Dacă nu altceva, mă inspiră să mă gândesc mai mult la Dumnezeu și-mi dă curaj să scriu despre asta.

Pe zi ce trece sunt din ce în ce mai convinsă că fetițele mele pot vedea ceea ce noi – adulții – nu mai putem nici măcar distinge în vis: îngeri pretutindeni în jurul nostru. La fel ca și ceilalți copii.

Cineva îmi explica despre acest ”fenomen” consemnat în mai multe lucrări cu temă religioasă și teoria era că orice copil poate vedea îngeri până în momentul când acest har este alterat de percepția lumească a binelui și răului. Cu alte cuvinte, atunci când copilul conștientizează noțiunile de ”bine” și  ”rău” așa cum i le transmitem noi, adulții muritori, își pierde capacitatea de a mai observa îngerii și alte ”prezențe divine”.

D. îmi povestea că există filtre foto speciale, care pot surprinde spectre altfel invizibile ochiului obișnuit. Pozezi o încăpere și în imagine găsești proiecții ale unor ”ceva” pe care nu le-ai văzut cu ochiul liber. D. îmi spunea că s-au făcut fotografii extrem de ciudate cu ajutorul acestor filtre și îmi propunea să studiem mai mult. N-am vrut. Mi-e frică. Mi-e frică de moarte și de morți și cred că ceea ce acele filtre speciale pot surprinde ține de lumesc într-o măsură prea mare, ca să fie îngeri. Îngerii se simt. Când ești singur într-o încăpere și e liniște și dintr-o dată simți o adiere pe obraz și întorci capul de jur împrejur simțind că ești privit de cineva, tocmai te-a atins un înger cu aripa sa.

Însă de ceea ce percep fetițele mele nu mi-e frică deloc. Le surprind privirile fixate spre ceva invizibil mie, în mijlocul peretelui sau al tavanului gol… le surprind zambetul inundat de încântare, ascult cum vociferează fericite către acel imaginar, cum întind mânuțele, cum urmăresc apoi amândouă cu privirea – prin cameră -  acel ”ceva” care-și schimbă, parcă, locul… și nu-mi pot explica altfel gesturile lor, decât prin faptul că acolo – suspendați între noi și pereții goi, îngerii noștri veghează și au grijă de noi.

E trist cum cel mai tabu subiect între oameni este tocmai credința fiecăruia dintre noi. E desuet să crezi într-un Dumnezeu cu barbă albă, blând și bătrân. Până și copiii cer mai multe explicații și se îndoiesc de informația din manualul de Religie. Acum e la modă să urmărești Discovery Science, devenit noua Biblie a tinerei generații (din care da, eu nu mai fac parte și mă bucur tare), acum ești deștept dacă pricepi și percepi nesfârșitul universului, formarea galaxiilor, teoria găurilor negre și alte găselnițe ale astronomiei. Acum a fi ateu e noua religie, noua Știință, mult mai comodă, mai puțin restrictivă, mai ușor de digerat deopotrivă pentru spirit și trup.

Eu cred într-un Dumnezeu palpabil. Cred că peste toate emisiunile de pe Discovery este El. Cred că El a făcut să apară Universul și toată evoluția, inclusiv ridicarea Omului din Maimuță. Și coborârea lui ca specie dotată cu tot mai multă inteligență și cu tot mai puțină credință.

Nu mi-e rușine cu credința mea puerilă; mă bucur chiar să am ocazia acum s-o împărtășesc fetelor mele în acest mod simplu și firesc. Ele vor ști mai departe ce și cât să înțeleagă din Doamne-Doamne și puterea Lui.

Camera noastră e plină de îngeri… Și eu mă rog să nu plece niciodată de lângă noi.

Într-un cu totul alt context (sau poate similar) cineva mi-a spus cândva de începerea unui proces de ”igienizare personală”, formulare care – la vremea ei – m-a enervat teribil. Ca și cum sufletul poate fi dezinfectat și apoi frecat cu o cârpă aspră, lustrit cu grijă, ca o piesă de argintărie veche, pentru a fi în cele din urmă expus într-o vitrină… și lăsat acolo, nefolosit, întocmai ca toate lucrurile bune pe care ne e frică să nu le stricăm…

Nu caut să înțeleg sensul pentru care acele cuvinte au fost spuse atunci, însă mi-am reamintit de ele zilele acestea, simțindu-mă pregătită să le dau un sens propriu, poate similar celui care cândva m-a supărat atât de tare.

Aș vrea să mă lepăd de multe din vechile prietenii. Relații înbâcsite, tocite, funcționale doar în virtutea unui bun-simț care ne obligă în continuare a socializa la limita convenienței… relații disfuncționale, relații interesate, relații neinteresante.

Aveam o prietenă cu care încercam să mențin relații apropiate de ani și ani. Îmi plăcea, mi-era dragă, o acceptasem cu toate toanele și ciudățeniile ei. Ne întâlneam rar și bine, recuperând cu orele ceea ce nu împărtășisem săptămâni sau poate luni întregi, deși ne despărțeau doar câțiva km distanță. Îi puteam spune orice; și ea mie. Apoi am născut. Știam că nu-i plac copiii, dar credeam că mă cunoaște suficient de bine ca să știe că nu sunt femeia prăbușită în discuții legate exclusiv de scutecul copiilor ei. Sunt 6 luni de când nu m-a mai căutat, nu mi-a răspuns la telefoane, nu mi-a întors niciun mesaj înapoi.

Am prietene care nu mă caută niciodată, dar când ajungem să vorbim mă ceartă că nu dau semne de viață mai des. Persoane adulte, cu viață proprie, care fac economie la abonamentul de telefonie mobilă, dar apoi mă acuză că eu mă zgârcesc la a da semne de viață. Acel gen de oameni care pretind un interes manifestat unidirecțional, dinspre mine spre ei, ca și cum doar eu aș fi datoare să mențin aprinsă ”flacăra prieteniei”. Și prietene care dau beep pentru a-mi povesti despre probleme personale sau pentru a cere ajutor într-o oarecare privință.

Am o prietenă cu care trebuia să mă întâlnesc într-o dimineață la o plimbare cu copiii… N-a venit, avea telefonul închis, au trecut 3 luni de atunci și nu m-a mai căutat niciodată, nici să mă întrebe de sănătate, nici să se scuze pentru acea zi.

Sunt oameni cu care nu vorbesc niciodată, care trimit de Sărbători același mesaj sms rece și impersonal, forward-at după primul mesaj primit de ei înșiși și care se supără că nu le răspund la fel. Eu îmi sun oamenii dragi de sărbători, le urez personal și personalizat lucruri frumoase.

Sunt oameni cu care vorbesc uneori întâmplător, povestim nimicuri, pentru ca apoi să aud versiuni cu totul distorsionate ale lucrurilor pe care eu le-am spus. Ca în clasa a treia.

Sunt persoane care mă caută doar când au nevoie de ajutor, pe care nu le interesează motivul pentru care nu aș putea-o face și care mă judecă pentru refuz. Și persoane care pentru o sumă oarecare de bani pe care, insultându-mă, nu mai au niciun gând să o restituie, dispar cu totul, închizându-și telefoanele și uitând că ne cunoaștem și că au datorii… măcar datoria morală de a-i spune unui om care te-a ajutat că n-ai cum să te achiți și că vei face cumva, cândva, să rezolvi situația.

Poate sunt eu de vină. Poate am eu ceva ce-i face pe oameni să se poarte atât de urât. Poate nu știu să-mi aleg prietenii și nu mă pricep deloc la oameni.

De toți acești oameni vorbesc la timpul prezent, pentru că nu mă pot vindeca de o anume inhibiție de a mă îndepărta de ei. Deși vreau din suflet să o fac și să câștig timp prețios pentru mine și familia mea, pentru oamenii cu adevărat apropiați! Nu sunt genul care să uite că ne cunoaștem și să nu mai dau bună-ziua, dar nu pot nici să-mi asum direct decizia de a rupe o relație ce nu mai înseamnă nimic.

Și apoi vine partea frumoasă. Și scurtă.

Am câțiva prieteni dragi tare, aproape toți departe. Mi-e dor de ei și mă gândesc mereu cu drag la ceea ce ne-a legat.

În lipsa lor am cunoscut, tangențial, o mulțime de persoane cu ”potențial”. Mi-ar fi plăcut să mi-i fac prieteni, să nu treacă prin viața mea scăpându-mi printre degete ca nisipul, oricât de încete am făcut să fie mișcările mele de (re)cunoaștere… Am întâlnit oameni frumoși, cu carismă, calzi și prietenoși, oameni cu vise, cu glas blând și privirea calmă, ca și cum înăuntrul pupilelor mările lor de gânduri nu cunoscuseră furtuna.

Toți acești oameni sunt departe, în lumi ale lor, străine. Nu ne cunoaștem, nu-i am aproape, nu fac parte din viața mea…

Oare nu se deschide și sezonul de solduri la prietenii, odată cu apropierea Sărbătorilor? Oameni veseli, calzi, calmi, optimiști și buni… luați pe nimic și fără mari promisiuni?

***

p.s. Am înțeles, într-un final, că atunci când au loc asemenea procese de ”igienizare personală”, nu mai contează, de fapt, cum mă simt eu – ca ”victimă” -  și ce argumente aș aduce în favoarea mea (la momentul respectiv eu m-am simțit frustrată că sunt îndepărtată ca prietenă, m-am simțit învinovățită pe nedrept de lucruri total absurde etc.)… contează doar cum eu și acțiunile mele sunt percepute ce ceilalți. Nu pot condamna pe nimeni pentru faptul că mi-am făcut o proastă imagine și astfel am devenit o prietenă dis/nefuncțională, ce trebuie îndepărtată ca o bubă rea… lăsând în urmă gânduri care nu (mai) conteză, apreciez sinceritatea și capacitatea cuiva de a vorbi direct și o prefer în locul tăcerilor lungi și pline de întrebări fără răspuns. Dragoste cu sila nu se face. Nici prietenie.

”Moșu”, cum îi spuneam noi, bătrânul proprietar al casei în care locuim cu chirie și colocatar în apartamentul de sub noi, s-a stins din viață de curând, după câteva zile de chinuri și dureri, în spital. Iubea viața, îmi spunea nepotul lui. A fost un bărbat mereu activ și niciodată pregătit să-și piardă energia. Avea  83 de ani, era înalt și țeapăn, umbla încet – în două cârje – măcinat pe dinăuntru de boli urâte ale bătrâneții, însă se simțea în putere și nu se plângea de nimic. Viața lui era grădina din jurul casei, în care își plantase și îngrijise, cu mult drag, o mulțime de legume și zarzavaturi. Singur își îngrijea grădina, singur se încăpățâna s-o ude seară de seară, cu găleata, s-o  sape, s-o curețe de buruieni, sprijinit în cele două cârje într-un echilibru bizar… Grădina era pasiunea și bucuria lui, de-o viață… era ceea ce-l scotea dimineața din casă, ceea ce-l preocupa mereu și-i dădea o motivație să umble, să facă efort și mișcare și, probabil era lucrul acela frumos, al lui, cu care adormea seara în minte…

Soția sa, la fel de bătrână și ea, îl plângea azi, în grădina acum uscată și căzută în paragină… Nu se împăcase cu pierderea lui. Mi-a povestit, pentru a câta oară?, că spera ca internarea moșului în spital să fie doar un mic ”accident”, spera ca ”omul ei” să vină sănătos acasă și, împreună, să-și continue viața până cine știe când… încă mulți ani înainte.

Și m-am gândit: câtă nerecunoștință! Și cât noroc pe acest bărbat ce a trăit atâția ani plini – împărțindu-și tinerețea și bătrânețea la doi, ce a avut mereu familia alături – fiica și nepotul său locuind mereu cu ei, ce s-a bucurat de luciditate și putere până cu câteva zile înainte de a muri!… Ce bine e să-și poți lua rămas bun de la cei pe care-i lași în urmă, să ai răgaz să te împaci cu cele lăsate în urmă, să faci pace cu cei cărora le-ai purtat pică și să te stingi liniștit, la capătul unei vieți lungi și pline!…

Dar nu. Îmi spunea nepotul lui că ultimele zile i-au fost un mare chin, o spaimă imensă l-a chinuit zi și noapte, l-a paralizat realmente, l-a măcinat, l-a doborât cu totul… Să ai 83 de ani, să înțelegi că ți-a sosit clipa și să nu fi deloc pregătit a te duce…

Paradoxal, când un om se stinge în urma unei suferințe de durată, doborât la pat cu mult înainte, chinuit de dureri, dependent de răbdarea și puterea celor din jur, ne întrebăm de ce trebuie să se chinuie atât, de ce nu scapă de tot chinul, de ce nu-l ia Dumnezeu la El… iar când, în sfârșit, se duce, ne luptăm cu durerea de a-l fi pierdut, ne tânguim și invocăm, retoric, măcar o zi în plus, în care să facem ce n-am făcut, în care să-i spunem ce nu i-am spus…

Cândva voi găsi resurse interioare să vorbesc despre bunica mea. De la moartea ei, la numai două zile după cea a moșului, n-am încercat decât să mă gândesc că în sfârșit s-a făcut și pentru ea dreptate, că s-a eliberat de chinul și tortura inconștienței, de umilința de a fi total dependentă de alții – după ce ți-ai dedicat o viață întreagă îngrijirii lor, de suferința fizică ce o măcina de atâtea luni deja… Am încercat să ascund, în spatele acestui gând oarecum altruist, disperarea de a ști că n-o s-o mai văd niciodată, că o să-i vorbesc, dar n-o să-mi mai răspundă, că nu-i voi mai auzi niciodată vocea și … Și realizez, cu trisțețe, că ceea ce mă doare cel mai tare nu e dispariția ei fizică dintre noi, ci doar nevoia mea egoistă de a o avea alături… nevoie ce nu mai poate fi satisfăcută acum. Am avut-o alături și am vizitat-o mult prea rar, am avut atâtea prilejuri de a-i spune cât îmi e de dragă dar n-am făcut-o, poate de teama că odată ce-i voi spune toate aceste lucruri, ar fi ca și cum mi-aș fi luat rămas bun și ea ar fi fost liberă să se ducă departe… Și iată cum, până la urmă, s-a dus fără a mai aștepta cuvinte ce nu aveau să vină…

Nimic nu ne pregătește pentru ce va urma.

Sunt cadre aparținând trecutului demult uitat, care-mi revin în memorie, obsesiv, în cele mai neașteptate momente, paralizând-mi întreaga activitate cerebrală, invadându-mi nările cu un miros aparținând exclusiv imaginației mele, oprindu-mi pașii, mâinile și chiar respirația, pentru doar o clipă… o clipă nesfârșită, similară celei dinaintea morții, când primești timp să retrăiești tot ce ai fost.

Tot mai conștientă de ne-întâmplătorul acestor reveniri obsesive, încerc să decriptez semnificația lor, să caut în noianul acela de senzații informația care să mă ajute să înțeleg. N-am nevoie de Freud, nici de o canapea prea puțin confortabilă, pentru că simt mult prea aproape de mine dezlegarea enigmei, simt ticăitul secundelor ce mă apropie – tot mai tare – de inevitabilul demascării unor adevăruri ale ființei mele ce intuiesc că nu mă vor face cu nimic mai fericită. Nu vreau să știu că spațiile pe care mi le amintesc infinite sunt, de fapt, înguste și cu totul insalubre, nu vreau ca marea să miroasă altfel decât a sărat, nu vreau să-mi fie frică de neantul din spatele stelelor ce cad, când și când… Și nu vreau să descopăr că am atât de puțini prieteni,  extrași dintr-o ecuație simplă de viață, al cărei rezultat poate fi chiar mulțimea vidă.

Mă întreb dacă nu cumva aceste flash-uri nu sunt similare semnelor pe care le dă o mașină veche, înainte să se strice de tot. Azi un scurt-circuit la sistemul electric, mâine o defecțiune la motor, apoi necesitatea unor reparații capitale ce anunță un deces iminent…  și așa te trezești că nu mai poți să ajungi niciunde. Nu cu acel angrenaj defect, ce nu mai poate fi repus în funcțiune cu niciun efort.  Mă-ntreb dacă nu cumva tocmai aici este cheia interpretării ”cazului” meu: nu trebuie să mă mire ceea ce mi se întâmplă; trebuie să înțeleg doar că mă stric la cap. Și că în curând voi avea nevoie de un creier nou, pentru că acesta simt că scârțâie când îl pornesc dincolo de realitate.

Chiar acum, când toate sunt atât de scumpe și am atâtea alte cheltuieli…

Printre cei care nu ies din casă când plouă.

Printre cei care lucrează în birouri fără ferestre. Printre cei ai căror ferestre nu dau către un copac.

Printre cei care-și spun că mâine, sau după alegeri, poate va fi altfel.

Printre cei ce se trezesc fără a fi visat nimic.

Printre cei ce fac cumpărături numai în ziua de salariu.

În autobuzele ce vin prea rar și sunt mereu prea pline.

Printre cei care adorm seara fără a mai deschide cartea de pe noptiera. Printre cei care nu au o carte pe noptieră.

În traficul de la orele de vârf.

În casele oamenilor ce nu mai cumpără veioze, luminându-și serile doar cu ecranul tv.

Printre cei care își spun în gând, pentru a câta oară?, că ar trebui s-o reclame pe vânzătoarea cea antipatică de la magazin.

Printre cei care nu (mai) găsesc momentul ”potrivit” de a deveni părinți.

În cinematografele vechi și goale, ce încă rulează filme bune.

Printre cei care nu-și mai serbează ziua de naștere.

Printre cei care tac, atunci când au șansa de a spune ceva; printre cei care vorbesc fără a spune nimic; printre cei care nu se înțeleg nici măcar pe sine.

Printre cei ce nu-și mai sună un prieten, pentru un ceai sau o cafea.

Printre cei care nu comandă niciodată o prăjitură cu gust de copilărie.

Printre cei cu “principii”.

Printre cei care nu mai cumpără loz în plic.

Take a chance
(Like all dreamers can’t find another way)
You don’t have to dream it all, just live a day…

Are românul o meteahnă… aceea de a nu face nimic, dacă nu ”îi iese ceva”. Pentru că lucrurile gratis sunt făcute doar de fraieri, nu-i așa? Chiar și din caritate trebuie să iasă ceva… un plus de imagine, de publicitate,  o lumânare și un ”Doamne-ajută!” care nu prisosește nimănui… Românul ”deștept” știe un singur lucru și acela e sfânt: nu contează că nu pierde nimic făcând ceva, dar dacă nici nu-i iese nimic din asta, de ce să se mai deranjeze făcând?!

Mai mult de atît, pare a deveni o psihoză colectivă să încerci prin orice mijloace să eviți a face ceva din care nu-ți iese nimic. Strică, încurcă, distruge tot ce te îndeamă să fii fraier făcând lucruri gratis!… iată unul din sloganurile cetățeanului de rând, omul ”de mijloc” preocupat doar de confortul propriu, de ziua de azi și de absolut nimic altceva ce iese din spațiul său personal.

Colectarea selectivă, desigur, este una din acțiunile pe care românul n-o s-o înțeleagă niciodată. De ce să reciclez?! Mie ce-mi iese din asta?!… Aaaa, cum nimic?! Când eram școlar duceam hârtie și sticlă la centrele speciale și primeam pe ele bănuți buni! Acum de ce nu mai dați nimic pe ele, hoților?! Vreți să vă îmbogățiți pe hârtia de pe ziarul meu zilnic gratuit, pe pliantele mele de la hypermarketuri și pe plasticul meu?!

[În paranteză fie spus, chiar dacă cineva - în vârful piramidei - se îmbogățește din reciclarea gunoiului nostru, e firesc să câștige ceva din business-ul pe care îl prestează pentru societate... Pentru a putea funcționa, orice business trebuie să aducă un minim profit și fiecare serviciu, chiar și cel de salubrizare și reciclare a deșeurilor, trebuie plătit].

Dau un vot și veșnica mea admirație celui care va reuși să explice românilor că reciclarea, respectiv colectarea selectivă, nu reprezintă un câștig pentru buzunar, ci un cost! Un cost al obiceiurilor noastre de consum, un tribut plătit planetei pentru faptul că o îngropăm (și ne îngropăm) în gunoi, o taxă pentru a fi aici și ”mâine”, o investiție în favoarea copiilor noștri și a mediului în care ei vor trăi… Să explicăm românilor că  – în alte părți – fiecare locuitor civilizat al acestei planete scoate bani din buzunar, nu primește!, pentru a-și arunca gunoiul selectiv! Dar cum, eu să plătesc pentru ceea ce arunc?! Neeehhh… las’ că știu eu, mie nu-mi dați nimic pe ele și Prigoană face avere din ceea ce am strâns eu gratis, pentru el… Da’ ce, eu îs mai prost?!

După o discuție lungă și deloc constructivă, cetățeanul va putea concluziona: Bine, o să reciclez și eu! Chiar mâine am să duc la fier vechi toate calorifele debranșate, de pe casa scării de unde locuiesc! Să vezi cât o să-mi iasă din asta!…

Nu-i bai, lupta e abia la început. Printre atâția indolenți, ne-am găsit  – din loc în loc – câte unu-doi dispuși să colectăm selectiv. Decizie inutilă, într-o primă fază, în care mereu tomberonul special destinat hârtiei și plasticului era plin cu saci (ca să fiu corectă: pungi de cumpărături) plini cu gunoi menajer… Să nu te enervezi?!

Mai apoi vine compania de salubrizare și ne amenință, prin reprezentații ei direcți – atârnați în spatele camioanelor de gunoi – că: De data viitoare, dacă mai aruncați hârtie și plastic în pubela de gunoi menajer, nu v-o mai golim! Hârtia și plasticul se aruncă separat, în tomberonul special! Bun… ne-am conformat, ca să observăm că – deși gunoiul era colectat separat, pubelele sfârșeau golite la grămadă, în aceeași mașină, în același compartiment… Care-i logica în toată această secvență din lungul proces de reciclare?! Din nou, efortul meu mi s-a părut a fi inutil.

Apoi, într-o a treia fază, ne-am trezit că nici nu mai avem unde să reciclăm. Pubelele speciale destinate materialor reciclabile au dispărut, lăsând locul surorilor lor mai mari, containerele zonale de colectare selectivă. În unul, maxim două puncte din cartier, zac mândre cele două celebre anonime,  frumos colorate: albastru pentru hârtie, galben pentru plastic (da, știu, verdele – pentru sticlă..  la noi lipsește din peisaj). Fericiți că, totuși, am decoperit unde să reciclăm, am pornit, într-o dupamiază, cu portbagajul mașinii ticsit de hârtie frumos împăturită și peturi presate migălos cu piciorul (soțul meu e un perfecționist). La locul faptei, însă, stupoare. Containerele erau pline-ochi, iar în jurul lor zăcea aruncată o cantitate de deșeuri cel puțin egală cu cea din containere. Cutii de carton și diverse folii de plastic umpleau până la refuz cele două recipiente, înghesuite la nimereală, fără nicio noimă, asezonate din loc în loc cu legume, fructe și zarzavaturi în stare de putrefacție… Dacă n-ați ghicit, containerele erau amplasate, strategic, în fața pieței agro-alimentare a cartierului, la îndemâna comercianților și astfel în uzul lor exclusiv.

Nu ne-am dat bătuți și, cum speranța moare ultima, iată-ne ajunși la cel de-al doilea punct zonal de colectare… într-o tristă antiteză cu celelalte, aceste două containere erau complet goale. Și așa le văd zilnic în plimbările mele, invizibile parcă pentru ochiul locatarilor din zonă, e-adevărat miop, fiind vorba de un cartier locuit în majoritate de pensionari.

Iar noi… suntem doi ”fraieri” cu balcon. În balcon avem o cutie mare de carton, pe care o umplem săptămânal cu produse reciclabile, o luăm în spate și o cărăm apoi hăt departe, stindard al colectării selective de care, în ciuda tuturor piedicilor, nu vrem să ne dezicem atât de ușor.

E un pas mic, făcut cu un picior rupt din naștere și pansat acum de autorități, după 20 de ani de  la explozia pe piață a deșeurilor reciclabile, stângaci, dezinteresat și fără pic de profesionalism. De ce sunt atât de puține puncte de colectare a deșeurilor, de ce trebuie să străbat întregul cartier pentru a găsi un container special? De ce au dispărut centrele  zonale de colectare a deșeurilor, unde puteai primi câțiva bănuți pentru ceea ce reciclai, spre marea bucurie a copiilor?

Întocmai ca practicanții unei noi religii, o religie a protejării mediului, a respectului pentru mediul în care trăim și  în primul rând a bunului-simț, suntem datori să ne facem treaba în continuare. Ne dorim un ”mâine” curat pentru copii noștri, iar ”azi” (ne) dorim, pentru Tomata cu scufiță, o bicicletă verde ca lumea în care visăm să trăim…

Liniștea și pacea descoperite de câteva luni încoace valorează mai mult decât toți anii de tumult și dulce nebunie, atât de regetați până de curând…

Nu-mi mai e frică de nimic, pentru că am cunoscut cele mai frumoase clipe, cele mai pure emoții, cele mai delicate atingeri, cele mai blânde, inocente și pline de încredere priviri… A fi mamă este cea mai frumoasă meserie din lume!

Mi-e teamă doar de moarte, de trecerea din lumea aceasta înainte de a te fi bucurat de tot ce viața îți poate oferi frumos! Iar frumosul cel mai pur – am descoperit acum – stă în simplitate. Opulența, grandoarea, dantelăriile complicate bucură ochiul, orgoliul de a-ți sta la picioare și poate buzunarul doldora, însă ceea ce rămâne cu adevărat frumos și se imprimă în memorie și pe retină deopotrivă este frumosul simplu, frumosul minimal, însă infinit mai bogat în senzații…

Am vizitat cândva Peleșul și am fost uimită să constat câtă atenție pentru detalii, câtă finețe, câtă eleganță respira – chiar și după atâția ani – acel loc de poveste… Aș fi dat orice, în acel moment, să pot trăi și eu așa, asemeni regilor! Însă acum, privind în urmă, nu-mi mai amintesc nimic. Dar pot oricând descrie, până la felul cum era așezată fața de masă și până la felul cum bătea lumina pe ea, locul unde am luat masa după vizitarea Peleșului: o terasă de lemn, suspendată deasupra unei văi abrupte, cu un peisaj sublim, cu verdele crud al munților și gulerele lor albe, de zăpadă necălcată de piciorul omului de rând, umplând zările, cu aer răcoros și tare și miros de brad și fân proaspăt cosit, cu lătratul unor câini ciobănești pierduți undeva în vale, cu băncuțe de lemn bălțuit, acoperite cu blănuri moi de  oaie și fețe de mese în carouri alb cu roșu, cu turiști veseli, gălăgioși și roșii în obraji…

Micile plăceri ale vieții… ele dau acum sens existenței mele, ele sunt cheița ce se învârte mereu undeva la nivelul conștiinței și mă ține în mișcare, îndreptându-mi atenția și pașii numai spre oameni frumoși, spre lucruri frumoase și simple, spre momente de trăit cu fiecare simț. Și simt că sunt doar la început de drum!

Small plesures… imagini pe care le-am devorat parcă cu toate simțurile, simțind în nări mirosul de așternuturi curate, de cafea și de vânt rece, simțind sub tălpi atingerea nisipului aspru și umed, ascultând spargerea lină a valurilor în timp ce un apus magnific îmi mângâie obrajii…

Acest film este despre mine cum nimic altceva n-am descoperit până acum să fie mai mult.

De prea multă vreme am abandonat acest apațiu virtual.

Motivele par a fi bine întemeiate…Și totuși, de prea mult timp invoc diverse scuze pentru ceea ce, în fapt, s-ar traduce într-o singură propoziție: nu mai știu să spun ce simt.

A fi mamă mi-a deschis noi orizonturi ale percepției. Nebănuite căi de a fi. O explozie de senzații noi m-a făcut fărâme și apoi, cu puterea reculului, m-a adunat la loc, într-un anume fel. Alt fel. Altfel.

Îmi par acum a fi alta. Simt altfel, gândesc altfel, înțeleg altfel, lăsându-mă pe mine într-un plan secund și gravitând cu mare bucurie în jurul celor două omulețe cărora le-am dat viață.

Am 30 de ani împliniți cândva. Uneori mă simt tânără, uneori bătrână. Uneori SUNT tânără. Uneori sunt fericită, alteori nu. Uneori mă simt cumplit de singură. Câteodată omul de lângă mine, “omul meu”, este cel mai bun soț. Cel mai bun prieten, cel mai bun tată, cel mai bun partener. Alteori îmi e cu totul străin.

Uneori simt că nu-mi ajunge timpul să fiu mamă atât cât îmi doresc.  Iar uneori aș vrea să fac doar pentru mine, egoist, o mulțime de lucruri. Să citesc, să scriu, să ascult, să privesc, să fotografiez, să călătoresc, să înțeleg, să meditez, să gândesc.

Câteodată mă-nspăimântă liniștea. Mă aplec deaupra pătuțurilor fiicelor mele și le pun palma pe piept, numărându-le bătăile liniștite ale inimii. Iar câteodată tot ce-mi doresc este o fărâmă de liniște absolută. Un colț de uitare, un singur moment de respiro, de repaus.

Uneori îmi par atât de puternică! Gata să întorc lumea cu susul în jos, gata de orice pentru copiii mei! Alteori, însă, mă simt atât de slabă, de învinsă… Mă cert pentru lupte banale pierdute, lupte pe care oricine altcineva le-ar fi câștigat în locul meu!

Câteodată vreau mult mai mult decât am… Iar câteodată vreau doar să fiu eu.

Măzărichile nu s-au lăsat prea mult așteptate și au decis să vină pe lume într-un moment ales numai de ele, înainte să apucăm noi să programăm ziua pentru cezariană sau să facem alte pregătiri.

Natalia Emilia s-a născut prima, la ora 13:02, cântărind 1600 gr, cu o lungime de 41 cm și scor Apgar 8.

Sofia Maria s-a născut după numai două minute, la ora 13:04, cântărind 1780 gr, 42 cm lungime și scor Apgar 8.

Măzărichile au venit pe lume la 33 săptămâni și 5 zile, la Spitalul Clinic Ginecologie I Cluj-Napoca, sub bisturiul medicului de gardă, Dr. Butnaru.

Fie ca acestă zi sfântă să le fie de bun augur și să fie mereu ocrotite!

La Mulți Ani, dragele noastre măzărichi!

În ordine, Natalia și Sofia, așa cum erau la numai 1 zi, brunete, murdărici și … abia născute.