Liniștea și pacea descoperite de câteva luni încoace valorează mai mult decât toți anii de tumult și dulce nebunie, atât de regetați până de curând…

Nu-mi mai e frică de nimic, pentru că am cunoscut cele mai frumoase clipe, cele mai pure emoții, cele mai delicate atingeri, cele mai blânde, inocente și pline de încredere priviri… A fi mamă este cea mai frumoasă meserie din lume!

Mi-e teamă doar de moarte, de trecerea din lumea aceasta înainte de a te fi bucurat de tot ce viața îți poate oferi frumos! Iar frumosul cel mai pur – am descoperit acum – stă în simplitate. Opulența, grandoarea, dantelăriile complicate bucură ochiul, orgoliul de a-ți sta la picioare și poate buzunarul doldora, însă ceea ce rămâne cu adevărat frumos și se imprimă în memorie și pe retină deopotrivă este frumosul simplu, frumosul minimal, însă infinit mai bogat în senzații…

Am vizitat cândva Peleșul și am fost uimită să constat câtă atenție pentru detalii, câtă finețe, câtă eleganță respira – chiar și după atâția ani – acel loc de poveste… Aș fi dat orice, în acel moment, să pot trăi și eu așa, asemeni regilor! Însă acum, privind în urmă, nu-mi mai amintesc nimic. Dar pot oricând descrie, până la felul cum era așezată fața de masă și până la felul cum bătea lumina pe ea, locul unde am luat masa după vizitarea Peleșului: o terasă de lemn, suspendată deasupra unei văi abrupte, cu un peisaj sublim, cu verdele crud al munților și gulerele lor albe, de zăpadă necălcată de piciorul omului de rând, umplând zările, cu aer răcoros și tare și miros de brad și fân proaspăt cosit, cu lătratul unor câini ciobănești pierduți undeva în vale, cu băncuțe de lemn bălțuit, acoperite cu blănuri moi de  oaie și fețe de mese în carouri alb cu roșu, cu turiști veseli, gălăgioși și roșii în obraji…

Micile plăceri ale vieții… ele dau acum sens existenței mele, ele sunt cheița ce se învârte mereu undeva la nivelul conștiinței și mă ține în mișcare, îndreptându-mi atenția și pașii numai spre oameni frumoși, spre lucruri frumoase și simple, spre momente de trăit cu fiecare simț. Și simt că sunt doar la început de drum!

Small plesures… imagini pe care le-am devorat parcă cu toate simțurile, simțind în nări mirosul de așternuturi curate, de cafea și de vânt rece, simțind sub tălpi atingerea nisipului aspru și umed, ascultând spargerea lină a valurilor în timp ce un apus magnific îmi mângâie obrajii…

Acest film este despre mine cum nimic altceva n-am descoperit până acum să fie mai mult.

De prea multă vreme am abandonat acest apațiu virtual.

Motivele par a fi bine întemeiate…Și totuși, de prea mult timp invoc diverse scuze pentru ceea ce, în fapt, s-ar traduce într-o singură propoziție: nu mai știu să spun ce simt.

A fi mamă mi-a deschis noi orizonturi ale percepției. Nebănuite căi de a fi. O explozie de senzații noi m-a făcut fărâme și apoi, cu puterea reculului, m-a adunat la loc, într-un anume fel. Alt fel. Altfel.

Îmi par acum a fi alta. Simt altfel, gândesc altfel, înțeleg altfel, lăsându-mă pe mine într-un plan secund și gravitând cu mare bucurie în jurul celor două omulețe cărora le-am dat viață.

Am 30 de ani împliniți cândva. Uneori mă simt tânără, uneori bătrână. Uneori SUNT tânără. Uneori sunt fericită, alteori nu. Uneori mă simt cumplit de singură. Câteodată omul de lângă mine, “omul meu”, este cel mai bun soț. Cel mai bun prieten, cel mai bun tată, cel mai bun partener. Alteori îmi e cu totul străin.

Uneori simt că nu-mi ajunge timpul să fiu mamă atât cât îmi doresc.  Iar uneori aș vrea să fac doar pentru mine, egoist, o mulțime de lucruri. Să citesc, să scriu, să ascult, să privesc, să fotografiez, să călătoresc, să înțeleg, să meditez, să gândesc.

Câteodată mă-nspăimântă liniștea. Mă aplec deaupra pătuțurilor fiicelor mele și le pun palma pe piept, numărându-le bătăile liniștite ale inimii. Iar câteodată tot ce-mi doresc este o fărâmă de liniște absolută. Un colț de uitare, un singur moment de respiro, de repaus.

Uneori îmi par atât de puternică! Gata să întorc lumea cu susul în jos, gata de orice pentru copiii mei! Alteori, însă, mă simt atât de slabă, de învinsă… Mă cert pentru lupte banale pierdute, lupte pe care oricine altcineva le-ar fi câștigat în locul meu!

Câteodată vreau mult mai mult decât am… Iar câteodată vreau doar să fiu eu.

Măzărichile nu s-au lăsat prea mult așteptate și au decis să vină pe lume într-un moment ales numai de ele, înainte să apucăm noi să programăm ziua pentru cezariană sau să facem alte pregătiri.

Natalia Emilia s-a născut prima, la ora 13:02, cântărind 1600 gr, cu o lungime de 41 cm și scor Apgar 8.

Sofia Maria s-a născut după numai două minute, la ora 13:04, cântărind 1780 gr, 42 cm lungime și scor Apgar 8.

Măzărichile au venit pe lume la 33 săptămâni și 5 zile, la Spitalul Clinic Ginecologie I Cluj-Napoca, sub bisturiul medicului de gardă, Dr. Butnaru.

Fie ca acestă zi sfântă să le fie de bun augur și să fie mereu ocrotite!

La Mulți Ani, dragele noastre măzărichi!

În ordine, Natalia și Sofia, așa cum erau la numai 1 zi, brunete, murdărici și … abia născute.

Zile frumoase tuturor!

Am încercat astăzi o reţetă de prăjitură extrem de simplă şi rapidă, cu un rezultat spectaculos. După ce am prins ideea de la una din mămicile de pe forumul pe care activez, mi-am amintit că văzusem reţeta originală pe unul din blogurile culinare foarte dragi mie: cel al Laurei Adamache, o sursă inepuizabilă de idei de gătit şi o fotografă pe care o aplaud pentru imaginile extraordinare ale preparatelor ei.

O recomand cu încredere!… Atât reţeta de prăjitură, cât şi pe Laura.

Reţeta originală o găsiţi aici în varianta cu banane şi aici în varianta cu inimă de cocos. De altfel, prăjitura se poate prepara în nenumărate feluri, înlocuind de exemplu ciocolata clasică cu ciocolată albă  și/sau schimbând “miezul” acesteia după pofta inimii.

Este o prăjitură ideală pentru gospodinele începătoare, pentru mămicile grăbite sau pentru orice ocazie când aveți poftă sau nevoie de un desert extrem de rapid! Mie mi-a luat 15 minute să o pregătesc, nu cred că există multe rețete care să se prepare atât de facil.

Ingrediente:

240 gr unt (eu am folosit un pachet de 250gr), 320 gr ciocolată cu lapte (3 tablete), 200 gr făină, 320 gr zahăr, 1 praf copt, 6 ouă, 4 banane mari, topping de ciocolată (glazură) sau zahăr pudră.

Preparare:

Într-un vas încăpător se topesc la foc mic untul mărunțit și ciocolata ruptă cubulețe, amestecând cu lingură de lemn. Când s-au omogenizat se stinge focul și se adaugă zahărul, amestecând bine. Până compoziția se răcorește, se tapetează o tavă de mărime medie cu unt și făină.  Se revine la compoziție și se adaugă cele 6 ouă întregi, unul câte unul, mixând foarte bine. Eu am folosit telul și a mers foarte repede. La final se adaugă făina, amestecată în prealabil cu praful de copt. Se omogenizează bine, având grijă să nu rămână cocoloașe.

Jumătate din compoziție se toarnă în tavă. Se presară deasupra două banane tăiate felii, se adaugă restul de compoziție și se încheie cu celelalte două banane feliate.

Prăjitura se introduce în cuptorul preîncălzit și se coace la foc mediu (170 grade) aproximativ 45-50 minute. Nu vă speriați dacă la testul scobitorii aceasta va rămâne umedă. Prăjitura în sine trebuie să rămână “ciocolătoasă”, după cum se observă și în poze…

Înainte de servire cuburile de prăjitură se pot orna cu zahăr pudră sau, cum am ales eu, cu un topping generos de ciocolată.

Să aveți poftă!

Dimineţile se văd altfel de la fereastra noii mele bucătării.

Nimic nu mai poate acum strica liniştea, nemişcarea, înţepenirea totala a aerului dintre acoperişul casei noastre şi cel de vis-a-vis… Mi-e bine.

Casa e caldă, primitoare, luminoasă. Are mobile vechi şi parchet masiv, frumos lăcuit, are un aer batrânesc care, odată acceptat, devine familiar, ca şi cum ai fi venit în vacanţă la bunica. Mirosul de vechi supără nările atât cât să te bucuri şi mai mult de ferestrele deschise, de liniştea străzilor la a căror răscruce a fost construită, de aerul curat, de traficul ca şi inexistent…

Avem şi o curte mică, cu vie, cu un copac bătrân şi noduros, ce ne va ţine umbră vara, cu rondouri de flori, sârme de rufe în spate… şi o băncuţă de lemn, la intrare, unde mă văd citind o carte şi servind un ceai, sau o cacao cu lapte, bucurându-mă de venirea primăverii şi implicit a dragelor noastre măzărichi.

Avem linişte şi spaţiu pentru ceea ce va urma. E tot ce am căutat.

Mă simt bătrână.

Nu spun asta nu cu furie. Poate doar cu resemnarea omului care nu mai poate face nimic să dea timpul înapoi. Tinereţea mea s-a dus;  cu cât voi accepta mai repede asta, cu atât mai bine. Vin alte etape, cu bune şi cu rele, nu-i nimic. Însă tănără n-o să mai fiu niciodată.

Sunt soţie acum. Şi voi fi mamă în curând. Voi avea responsabilităţi, griji, preocupări şi satisfacţii care-mi vor umple întregul timp. Îmi doream asta şi mă bucură că am ajuns aici. Însă, dacă m-ar fi întrebat cineva, nu m-aş fi simţit niciodată pregătită pentru toate astea.

Zilele trecute ascultam cu nostalgie cum patru studenţi la litere povesteau despre bursa lor în Norvegia şi despre viaţa lor studenţească, de acolo şi de aici. Atunci mi-am dat seama că n-o să mai fiu tânără nicicând. A fost o tristă revelaţie, cea mai tristă de până acum. Nu mai pot întoarce anii studenţiei, viaţa lipsită de griji, pofta de distracţie, de socializare, viaţa trăită fără presiunea interioară de a mă aşeza în rând cu lumea, la casa mea, fără presiunea unui dead-line imaginar pentru făcut copii înaintea unei vârste cu riscuri… Adevarul e cât se poate de simplu: anii nu se întorc niciodată înapoi, iar noi nu vom reuşi niciodată să re-întinerim, cronologic.

Ultimul lucru pe care aş vrea să-l aud acum este discursul motivaţional cu “Dar, uite, eu mă simt atât de tânăr/ă şi uite câţi ani am deja!” … e stupid. A te simţi tânăr nu te mai face tânăr decât eşti, fiziologic, cu nimic.  La fel, le poţi face pe toate din nou, oricând: poţi face o facultate, da, şi la 40-50 de ani; poţi fi din nou student, persoană single/liberă de obligaţii, te poţi muta înapoi cu părinţii, poţi umbla prin birturi nopţi la rând şi e foarte probabil ca toate lucrurile astea să te şi facă să te simţi tânăr/ă din nou. Dar eşti ridicol/ă. Pentru ca locul tău e în alt film şi nu mai aparţii cu nimic generaţiei pe care încerci s-o păcăleşti să te adopte benevol.

Poţi fi, de asemenea, cel mai bun prieten al copilului tău, dar niciodată n-o să ai prospeţimea, energia şi tinereţea prietenilor de vârsta lui. Eşti părinte, eşti adult, nu vei mai fi copil niciodată. Iar pe de altă parte, oricât ai încerca să mai copilăreşti, bucurându-te de libertăţile vieţii la 40 de ani ca şi la 20, nimic nu mai poate fi la fel la 40. Nu mai eşti acelaşi om, nu mai eşti copil, undeva – în timp – ai început să nu te mai potriveşti în decor.

Concluzia acestei triste zile aniversare? Mie personal nu-mi folosesşte la nimic să încerc să mă amăgesc, să mă simt tânără făcând lucruri care să-mi amintească de cum era viaţa mea acum 10 ani. Vreau să pot da timpul cu 10-12 ani înapoi şi să mă mai bucur încă o dată de fiecare zi, la timpul ei.  Sau nimic.

Eu nu mă simt bine la 30 de ani. Mi s-a părut mereu că vârsta de 30 de ani te face batrână. Mi se pare şi acum la fel. Nu-mi place să ştiu că am trecut în a doua jumătate a vieţii, că s-a dus tot fun-ul adolescenţei şi primei tinereţi, că tot ce vine de acum înainte sunt responsabilităţi de adult şi zile trăite drămuit şi cumpătat, după un plan de viaţă atent elaborat.

30 sucks.

Eram foarte decisă să stau cât mai departe de rumoarea scârbavnică a ultimelor  întâmplări politice şi electorale româneşti, însă mă rod câteva simple chestiuni de logică şi bun-simţ, la care toată naţia asta de proşti - care estem – ar trebui să se gândească puţin, înainte de a-şi da atât de radical cu părerea.

1. Pentru că încă nu am ajuns sa-mi fac operaţia de lobotomie, am fost să votez. Şi, pentru prima dată în cei 12 ani de  când fac asta, m-am luptat să pun parafa pe ceea ce mi-am dorit. Am stat la cozi, am căutat prin oraş secţii speciale de votare, am îndurat frig şi stat în picioare numai ca să fiu eu împăcată că încă nu am fost învinsă total. Îmi puţeţi fura până şi ultima speranţă la o viaţă mai bună, însă n-o să mă faceţi niciodată să renunţ la votul meu. Atât de tare vă dispreţuiesc.

2. Palmele se dau din dragoste. Foarte rău că Băsescu zice că n-a lovit niciodată un copil! Măcar pe fii-sa aia mică trebuia s-o articuleze de câteva ori, părinteşte, la fundu’ gol. Cu sau fără papparazzi. Plus de asta, eu aş bate o grămadă din copiii acestei generaţii, mai ales pe ăia care în loc să-şi vadă cuminţi de joacă şi de lecţii, o freacă printre adulţi, la meetinguri politice şi electorale. (Şi, preventiv, pe toţi puiuţii de ţigani. Că, deh, nu vrem să discriminăm… şi să scape careva nepedepsit.)

Dar ăia care au lovit şi omorât pe trecea de pietoni şi continuă să-şi încălzească fundurile grase în fotoliile lor de parlamentari? Dar ăia “proaspăt împroprietăriţi” ce au lăsat în strada, fără casă şi masă, mii de oameni nevoiaşi, ce au murit cu zile apoi? Dar ăia care au chemat minerii să lovească, pe străzi, mii de oameni nevinovaţi, pentru că nu aveau atâtea palme să lovească cu mâinile lor? Dar ăia care au dat permise de conducere  false unor mii de cocălari analfabeţi, care  ne vor lovi şi ucide pe strazi, ani buni de-acum încolo? Dar ăia care au lovit, la colţul secţiilor de votare, pe oricine care n-a votat cu “cine trebuie”? Etc.

Eu sper că l-a lovit şi că e Băsescu, unul singur, un mitocan şi un om de nimic. E mult mai bine decat să trăiesc cu gândul că milioane de oameni pot fi atât de uşor manipulaţi cu un montaj video ce i-ar face pe producătorii lui  “ROTR” sau “2012″ să se răsucească în mormânt.

3.  Câţi dintre  cei care se agaţă cu atâta ardoare de ideea mântuirii neamului prin Johannis, neamţul cel corect, deştept şi muncitor, realizează că omul ăsta n-are nicio vină pentru ceea ce i se întâmplă, cu excepţia întâmplării unui nume nemţesc? Că, în afară de nume, e român get-beget… că e născut, crescut, educat şi format printre semenii lui români? Dacă mumă-sa, într-un exces de simpatie pentru nemuritoarele filme cu Alain Delon sau Gerard Depardieu de acum o mie de ani, i-ar fi dat un nume franţuzesc… l-aţi fi decretat expert in tehnicile de “french kiss“? L-aţi fi distribuit într-o producţie porno autohtonă, cu eleve, bunicuţe şi pitici?

4. Mi se pare de 1000 de ori mai necesar un preşedinte tiran şi dictator decât un preşedinte garantat de Vanghelie şi de baronii pesedişti, despre care eu cred că sunt cei mai infecţi, animalici şi corupţi indivizi ce populează tărişoara asta.

5. De-a lungul istoriei, milioane de oameni şi-au dat viaţa pentru varii motivaţii ideologice fundamentale:  libertatea individuală sau a naţiunii, un alt fel de Dumnezeu, dragostea de ţară, loialitatea sau jurământul de a lupta pănă la moarte în slujba unui oarecare conducător etc. A scuipa pe propria “biblie” ideologică, a-ţi călca în picioare doctrinele politice fundamentale, ceea ce te individualizează ca apartenenţă politică, doar pentru a te asocia  – ca individ – cu o altă culoare politică, total opusă, sau incompatibilă, intereselor şi crezurilor tale… mi se pare cea mai crasă umilinţă la adresa simpatizanţilor partidului tău, cea mai puternică dovadă de făţărnicie, de lipsă totala de coloană vertebrală, de verticalitate, de respect faţă de oamenii  care au ales să te susţină în virtutea unei ideologii.

6.  Aseară otv-ul anunţa că urma să apară în platou Oana Zăvoranu, care tocmai suferise o “complicată operaţie de clonare“. Aş dori să-i întreb pe realizatorii acestei complicate operaţii dacă sunt interesati de un proiect de lobotomizare în masă, la pachet cu clonarea neapărat ulterioară a fiecărui pacient. Eu aş fi prima care m-aş oferi voluntară pentru acest proiect, ca să pot apoi trăi fericită, şi multiplicată, într-o ţară oficial recunoscută de retarzi, proaspătă şi întinerită.

7. Nu neapărat off-topic, aseară am revăzut la tv filmul A Perfect Murder, care m-a ajutat să-mi reamintesc câteva reguli de bază, atunci când decidem să asasinăm pe cineva (eu aştept doar conjunctura potrivită):

• Asiguraţi-vă întotdeauna că mortul e rece. Niciodata, după împuşcarea victimei, nu vă relaxaţi şi nu lăsaţi arma în apropierea cadavrului! Întotdeauna mortul îşi va reveni pentru câteva secunde, suficiente cât să vă atace şi să vă facă rău.
• Niciodată nu negociaţi condiţiile unei crime în afara unei saune, unde toată lumea să intre şi să iasă la pielea goală. Un control al orificiilor este, de asemenea, binevenit, pentru eliminarea suspiciunilor unor microfoane bine-ascunse.
• Când puneţi la cale o crimă, nu daţi telefoane din propria casă sau de pe propriul telefon mobil. Până şi un copil mic ştie să găsească, fără dificultăţi, tasta “redial”.
• Chiar dacă vă place să scrieţi în CV că agreaţi munca în echipă, este de preferat ca omorul să survină în urma unui studiu individual şi să fie realizat de propriile mâini. În linişte şi cu maximă discreţie.
• Atenţie! Nu ieşiţi, după omor, la o bere cu prietenii… mai ales dacă sunteţi genul gură-spartă, lăudăros cu  diversele performanţe personale. De asemenea, suprevegheaţi-vă îndeaproape complicele, când acesta iese la o bere cu prietenii lui.
• Bonus-point: nu vă daţi verigheta şi bijuteriile jos când sunteţi cu amantul/amanta.  Oricum, nu e ca şi cum omul ăla n-ar şti…

8. Ar fi genial ca Saw VIII să aibă drept victime numai politicieni români. Care să conştientizeze, înainte de tortura finala, valoarea şi totodata nimicenia vieţii lor, să implore milă, îndurare… şi răspunsul să fie “nu”.

Nah gata, că m-a ajuns sila şi repulsia faţă de tot poporul acesta de cretinoizi, mai mult decât faţă de politicieni.

Să primiţi ce-o să votaţi. Am zîs.

Doi pensionari vociferau astăzi, dis de dimineaţă, pe teme politice, în troleibusul cu care veneam spre birou. Nu eram atentă la discuţie, însă am remarcat că cei doi aveau opţiuni politice diferite, motiv pentru care erau foarte supăraţi unul pe celălalt şi nu părea deloc să le pese că fiecare are dreptul la o alegere proprie. Fiecare, de altfel, deţinea “adevărul absolut”, cum îi şade bine oricărui octogenar.

În fine, după o discuţie idologica ce a durat vreo 5 staţii, timp în care cei doi au avut vreme să atingă varii subiecte, de la legionari, la comunişti – foşti şi actuali, la diverse teorii conspirative şi la veşnica problemă a pensiilor mici, unul dintre ei se ridică supărat şi se îndreaptă spre uşa troleibusului. Înainte să coboare mai aruncă o ultimă privire înapoi, la celălalt şi, în loc de salut, îi urează, cu frustrare:

- Să primeşti ce-o să votezi!

p.s. Ceea ce vă urez şi eu vouă!

Este curios cât de puţini oameni talentaţi reuşesc să-şi construiască o carieră veritabilă în industria românească de consum (a artelor). Fie că e vorba de muzicieni, scriitori, artişti plastici, lucrările lor se vând doar atunci când se încadrează într-un trend deja existent pe piaţă sau atunci când un personaj de PR işi face treaba foarte bine, deschizând uşi ale succesului până atunci bine ferecate pentru toţi ceilalţi.

A fi original nu mai reprezintă demult un atu către succes. Chiar şi în cercurile de profil, nu poţi deveni influent câtă vreme lucrările tale n-au cunoscut o oarecare recunoaştere comercială, daca n-ai caştigat distincţii sau n-ai fost pus sub reflector de o somitate din domeniu. Şi, aici se spunea foarte bine, “din păcate e o subtilă diferenţă între a ‘face’ succese pentru alţii şi a fi tu insuţi un succes, pentru tine.”

Arta primară, însă, ar trebui să fie accesibilă tuturor, să bucure sufletele tuturor celor mulţi – ale “prostimii”, nu doar ale auto-proclamaţilor “cunoscători”, critici şi consumatori mondeni de cultură. Există mii de tineri talentaţi, care rămân anonimi, risipindu-şi talentul pe nimic, tineri cărora nu li se oferă nicio şansă către excelenţă, cărora nu li se deschid uşi, care nu pot trăi urmandu-şi vocaţia şi ajung – de fapt sfâşesc! – indivizi blazaţi, inrobiţi în spatele unui birou sau a unei maşinării care să le asigure subzistenţa… timp în care instrumentul rămâne agăţat într-un cui, pensula se pierde sub lada de scule, manuscrisul zace uitat de vreme în fundul unui sertar, iar din ceea ce s-a manifestat iniţial ca un talent nativ  nu rămane decât un hobby sau, poate, doar nostalgia de a fi cochetat, amatoristic, cândva, cu arta…

Nu ştiu dacă la fel sună povestea oricărui artist anonim. Ieri seară m-am oprit din drum, pentru că un asemenea individ a reuşit, cu mandolina lui, să dizolve cele 3 dimensiuni fizice ale străzii într-o curgere nesfârşită de sunete… astfel încât n-am mai ştiut încotro s-o apuc, fără să-i “calc” muzica ce se împrăştiase pretutindeni. M-am oprit deci, şi am ascultat. “Ave Maria”, percepută într-un fel cum n-o mai ascultasem, departe de orice fel de gânduri lumeşti.

I-am cumpărat cd-ul, l-am ascultat apoi acasă, cuprinsă de încantare… m-am bucurat să descopăr, în acest fel, talentul unui om altfel anonim pentru oricine, chiar şi pentru a-tot-cunoscătorul Google, al carui nume nu fusese indexat decât în relaţie cu profilul său personal de pe neogen. Niciun cuvânt în altă parte despre muzica lui, despre cine este acest om şi de ce este nevoit să cânte la colţuri de stradă, când măsura talentului său ar putea bucura urechile unei mulţimi întregi de ascultători…

N-am aflat cine e acest om, Nicholas Sotirriss,  şi mai ales dacă acest fel de interpretare a muzicii îl face fericit… dacă N-A AVUT sau pur şi simplu N-A DORIT “şansa” unei alt fel de afirmări, a câştigării unei oarecare notorietăţi în lumea muzicală… dacă i-a lipsit talentul sau poate n-a avut ambiţia necesară de a trage lozul câştigător. Nici nu contează. Pentru că, oricare ar fi răspunsurile la aceste întrebări, acordurile mandolinei sale rămân la fel de încântătoare urechilor unui ascultător oarecare, cum sunt eu.

Albumul “Magic of Mandoline” reuneşte astfel, într-o interpretare originală, coveruri ale câtorva dintre cele mai frumoase (şi totodată cunoscute) piese ale secolului nostru, un izvor de muzică aducătoare de linişte în suflet şi vindecătoare de griji lumeşti. Vă invit să închideţi ochii preţ de câteva minute şi să ascultaţi:

Nicholas Sotirriss – Magic of Mandoline- My Way
Asculta mai multe audio Muzica